– Părinte, atunci când copilul nu ascultă, ci se împotrivește, cum trebuie să procedeze părinții?
Dacă nu ascultă copilul și se comportă urât, înseamnă că există o pricină. Se poate ca el să fi văzut scene urâte sau să fi auzit cuvinte murdare în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în problemele duhovnicești mai ales prin exemplul nostru, iar nu prin constrângere.
Însă cel mai mult îi ajută mama prin purtarea, prin ascultarea și respectul ei față de soț. Dacă în vreo problemă are o părere diferită față de cea a soțului, niciodată să nu și-o exprime în fața copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean, niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar și atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptățească. Dacă, de pildă, acesta se poartă urât, ea să le spună copiilor: „Tata este obosit, pentru că a lucrat toată noaptea ca să termine o treabă urgentă. Iar aceasta pentru voi o face”.
Mulți părinți se ceartă în fața copiilor și astfel le dau lecții urâte, iar sărmanii copii se întristează. După aceea, părinții, ca să-i mângâie, le fac toate hatârurile. Merge tatăl și-l ia pe copil cu binișorul: „Puiu’ tatii, ce vrei să-ți cumpăr?”. Merge apoi mama să-l alinte și ea un pic și astfel copiii cresc mofturoși și pretențioși. Iar apoi, dacă părinții nu le pot da lucrul pe care copiii lor îl cer, aceștia îi amenință că se vor sinucide.
Și văd cât de mult îi ajută pe copii exemplul bun al părinților. Astăzi au venit două fetițe – una să fi avut vreo trei ani, iar cealaltă patru – cu părinții lor, care erau foarte evlavioși. Cât de mult m-am bucurat de ele! Erau ca niște îngerași. Stăteau pe scaun și-și acopereau genunchii cu rochițele lor. Aveau o sfială, un respect… Și toate acestea proveneau din comportamentul părinților. Când copiii îi văd pe părinții lor că au dragoste între ei, că se respectă unul pe altul, că se poartă cu bună cuviință, că se roagă etc., atunci ei le întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moștenire pe care părinții o pot lăsa copiilor este evlavia lor.
Să fi văzut o fetiță din Australia câtă noblețe avea! Eram în Canberra. Văzusem pe ultimii oameni care veniseră acolo și peste puțin trebuia să plecăm. Deodată văd că se oprește o mașină și din ea coboară o pereche cu fetița lor. „Părinte, bine că v-am prins!”, îmi spun aceia. „Da, peste puțin timp vom pleca”. „Părinte”, îmi spune soțul, „pe mine puteți să nu mă primiți, ci doar puțin pe soția mea, să se ușureze, deoarece este sensibilă”. Am mers puțin mai deoparte cu acea femeie, ca să-mi spună ce dorea. Fetița a venit și ea în urma mamei ei. „Stai acolo, i-am spus, ca să vină mama ta”. „Tu ai mamă?”, mă întreabă fetița. „Nu am”, îi răspund, și văd cum ochii ei se umplu de lacrimi. „Vrei să ți-o dau pe mama mea?”, mă întreabă din nou. Atunci o întreb și eu: „Dar tu ai bunic?”. „Nu”, îmi răspunde. „Vrei un bunic?”. „Vreau. Dar cum dorești? Să stai tu acasă la noi sau să venim noi acasă la tine?”, mă întreabă. Câtă noblețe! Copil mic și s-o jertfească pe mama ei! Și să vedeți cum i-a copiat pe părinții ei. Și tatăl ei avea multă noblețe. L-am îmbrățișat, l-am sărutat și l-am felicitat. Câte binecuvântări nu i-am dat.
Astfel de oameni mișcă și pe omul cel mai împietrit la inimă, cu atât mai mult pe Dumnezeu.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești IV: Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003
