Tămâia însoțește, de asemenea, orice act de cult, orice slujbă sau rugăciune săvârșite la biserică, la casa credinciosului sau în oricare alt loc. Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalță spre cer ca semn al jerfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulțumire și încredere.
În același timp, tămâia binemirositoare este semn al prezenței lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a Cărui prezență se face simțită ca aducătoare de pace, de liniște, de bucurie. Această dublă semnificație a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalță spre Dumnezeu și ca semn al prezenței harului lui Dumnezeu care coboară din Cer, este foarte frumos ilustrată de rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia înainte de a tămâia: „Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”.
(Părintele Coman Constantin, Casa creștinului, Editura Bizantină, București, 1997)
