Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. În asta stă libertatea.
Eu te pot urî şi pot simţi nevoia să te lovesc, să te jignesc, dar pot să zic în ciuda acesteia: “Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează!”. Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă provoacă la supărare.
Să primim orice sentiment ca pe un dar care ne dă puterea să ne rugăm, de care putem profita ca să-l schimbăm în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să trăim toate cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea ne lepădăm de noi înşine şi facem o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, prin care dobândim harul vindecător şi sfinţitor.
Din Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, 2012, p. 25
