Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei sau prin haina neîngrijită, ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie, după David: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. 50, 19).
Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia şi altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită şi smerenia le dobândesc toţi nevoitorii prin toată neplăcuta pătimire şi prin ostenelile din afară ale virtuţii; căci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea şi spre nevoinţa trupească. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbură. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc şi înalt vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin sălăşluirea Mângâietorului, adică în cei ce au sporit prin toată smerenia pe calea atotaspră a virtuţii.
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 255
