Ce este, așadar, smerenia creștină? În primul rând ea este, bineînțeles, simțământul adevărului – în primul rând al adevărului despre noi înșine. Iar adevărul nu înjosește și nu desconsideră niciodată, ci înalță și curățește. El este refuzul oricărei ”împăunări”, este respingerea ”aruncării de praf” în ochii celorlalți. Smerenia este, în fine, cunoașterea locului propriu, al propriilor capacități și limitări, este acceptarea bărbătească a ceea ce suntem și cum suntem... Iată de ce smerenia, după cum spune scriptura, este începutul înțelepciunii, și ne rugăm să ni se dăruiască smerita cugetare. Numai cel ce nu minte, nu exagerează, nu vrea să ”pară”, în loc să ”fie”, ci acceptă și face lucrarea sa liniștit, lucid și cu bărbăție posedă înțelepciunea smereniei. Și, bineînțeles, din acest punct de vedere creștinismul, propovăduind smerenia. Nu îl depreciază, ci îl înalță – și, principalul, îl respectă - pe om. Fiindcă nevoie are de lauda de sine doar celuia căruia îi lipsește ceva: doar cineva urât simte nevoia să se împăuneze, numai un om slab se laudă mereu cu puterea sa. Acolo unde există libertate nu este nevoie de propagandă; acolo unde este putere adevărată nu e nevoie de amenințări; acolo unde este autentică frumusețe nu este nevoie de ”luxul sărăcăcios al podoabelor”. Și ca atare smerita cugetare este ceea ce lipsește atât de mult lumii contemporane și omului contemporan, lucrul după care el, fără să-și dea seama, dar epuizat de marea minciunii și a laudei de sine, tânjește cel mai mult.
În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, smeritei cugetări îi urmează răbdarea – și iarăși ne ciocnim de una dintre principalele acuzații împotriva religiei: propovăduind răbdarea, ea, chipurile, subminează în om capacitatea de a protesta, de a lupta, de a-și apăra drepturile, de a năzui spre o lume mai bună, mai dreaptă. Totuși, aici trebuie să facem iarăși apel la Hristos. El ne învață să răbdăm: prin răbdare veți mântui sufletele voastre. Ceea ce Hristos numește ”răbdare” este însă la fel de departe de caricatura de răbdare din broșurile ateiste, după cum dragostea creștinească de aproapele este departe de dragostea pentru omenirea colectivă, depărtată și impersonală, în numele căreia milioane de oameni sunt lipsiți astăzi de libertate. La baza răbdării creștine nu stă nicidecum indiferența față de rău, ci – oricât de ciudat ar suna – sentimentul foarte activ al încrederii în om. Oricât de mult ar cădea omul, oricât ar trăda tot ce-i mai bun în el, creștinismul ne cheamă să credem că nu-i așa, că nu răul, că nu căderea este esența omului. El crede că omul poate întodeauna să se ridice, să se întoarcă la esența sa luminoasă.
La urma urmei, răbdarea este credința în puterea binelui. În fine, în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cerem duhul dragostei. Dragostea este acordul de final al rugăciunii. Ea este totodată și motorul tainic al vieții noastre, și scopul ei. Totul trăiește prin ea, totul e orientat spre ea, și prin ea aflăm că Dumnezeu este dragoste.
”Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți”, București, ed. Sophia, 2010, p.105-107
