Rugăciunea lui lisus se rosteşte astfel: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. La început, ea se rostea fără adaosul cuvântului „păcătosul”, care a fost adăugat mai târziu. Acest cuvânt, ce cuprinde în sine recunoaşterea şi mărturisirea căderii – bagă de seamă Preacuviosul Nil Sorski – este potrivit nouă şi bineplăcut lui Dumnezeu, Care a poruncit să înălţăm rugăciuni către El dintru recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei noastre.
Pentru începători, făcând pogorământ neputinţei lor, Părinţii îngăduie împărţirea rugăciunii în două jumătăţi, spunând uneori: „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, iar alteori: „Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Totuşi, aceasta e doar o îngăduinţă şi un pogorământ, şi nicidecum o poruncă şi o rânduială care cere împlinire neabătută. Este cu mult mai bine a face mereu rugăciunea întreagă, fără a ocupa şi a răspândi mintea cu grija schimbării jumătăţilor. Nici cel care a primit această îngăduinţă neapărat trebuincioasă pentru neputinţa lui, această alternare, nu trebuie să şi-o îngăduie adesea. De pildă: te poţi ruga cu o jumătate a rugăciunii până la prânz, iar cu cealaltă, după prânz. Punând oprelişte asupra schimbării dese a jumătăţilor, Preacuviosul Grigorie Sinaitul spune: „Nu prind rădăcină pomii care sunt răsădiţi adesea dintr-o parte în alta”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Călăuza rugătoare. Izbăvirea de durerile ostenelilor zadarnice, Editura Sophia, pp. 29-30)
