– V-a cuprins entuziasmul, prietene teolog, a zis monahul Hrisostom. Aveţi dreptate. Pentru că oricine bea din apa monahismului nostru nu va mai înseta în veac (Ioan 4, 14). Dragostea de Pustie care, prin extensiune, este o dragoste de Hristos, o dragoste „mai puternică decât iadul”, a înflăcărat suflete mari şi spirite eminente, iubite. Care dintre Părinţi nu a vegheat la picioarele lui Iisus? Care Cuvios n-a plâns alături de Iisus? Pavel cel cu mare glas, lăudându-se în ocările care i se aduceau pentru Iisus, zice către întreaga lume: „Mă bucur în suferinţele mele” (Coloseni 1, 24). Şi: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?... Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35, 38-39). Iar Fericitul Augustin, într-un moment de exaltare, strigă: „Ar fi mai bine pentru mine să nu fiu deloc, decât să fiu fără Hristos...”.
Nu putem, frate, să-L întâlnim pe Cel Iubit în salonul lumii. Şi fără El nu cunoaştem nimic. Cum zice un înţelept: „În ignoranţa noastră, pe Iisus Îl cere inima noastră. Toţi suntem predestinaţi pentru El şi sufletul nostru nu-şi găseşte odihna lui decât în El”. Natura dragostei dumnezeieşti este astfel că sufletul e continuu neliniştit, alergând prin păduri şi pajişti, căutând pe Iubitul lui şi întrebând împreună cu mireasa din Cântarea Cântărilor: „Fetelor din Ierusalim, vă jur. De întâlniţi pe dragul meu, ce-i veţi spune oare lui? Că sunt rănită de iubire” (Cântarea Cântărilor 5, 8). Şi iarăşi: „Nu cumva aţi văzut pe cel pe care l-a iubit inima mea?”
După Sfântul Dionisie Areopagitul, „dragostea dumnezeiască este extatică, nelăsând pe cei ce iubesc ai lor înşişi, ci ai celor iubiţi”. Ce vreţi, iubite teolog, în afară de Hristos nu cunoaştem nici ce este Dumnezeu, nici ce este viaţa, nici ce este moartea. Dragostea lui Hristos constituie soluţia enigmei Pustiei, soluţia enigmei dorurilor tainice ale sufletului. Iubiţi şi dumneavoastră, prietene, şi mă veţi înţelege...
Şi monahul Hrisostom s-a ridicat, s-a apropiat de teolog şi, bătându-l uşor pe umeri, a continuat:
– Câte lucruri de prisos am spus astăzi, frate! Adevărul creştin e atât de simplu, încât dacă sufletele noastre ar rămâne curate şi simple, nu ar avea nevoie de atâtea cuvinte, de atâta povară de cunoştinţe zadarnice. Dar, fiindcă natura noastră s-a stricat din cauza neascultării în Eden, am devenit fiinţe complexe şi riscăm să nu ne mai înţelegem. Este un fapt tragic că rar doi fraţi gândesc la fel. Dar, slavă Domnului, El S-a întrupat ca să readucă pe om „la vrednicia dintâi”. Cu dragostea lui Hristos s-ar soluţiona toate nedumeririle dumneavoastră, fiindcă toate problemele dintre oameni se reduc la inima omenească. „Mintea noastră este ca un mercenar ce slujeşte sub tot felul de pretexte dispoziţiilor inimii”. „Nu se culeg stafide din spini”, prietene. Cine are o inimă stricată nu poate avea idei sfinte. Presupun că nu veţi avea nici o obiecţie la acestea, deoarece ca teolog veţi fi cunoscând elementele de bază ale învăţăturii creştine.
(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Volumul I – Monahismul aghioritic, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 115-117)
