Care este învăţătura Părintelui Sofronie despre mântuirea oamenilor în general?
Se spune în Evanghelie: „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află." Contemplăm zidirea omului şi măreţia gândului lui Dumnezeu de a-l mântui pe om pentru veşnicie. Cum se împacă acestea cu faptul că puţini află calea cea îngustă care duce la viaţă? Versetul pe care l-am citat ne spune oare că puţini se vor mântui şi mulţi se vor pierde? Iar dacă este aşa, atunci cum se potriveşte aceasta cu măreţia gândului lui Dumnezeu pentru om?
Dacă vă spun ce credea Părintele Sofronie despre aceasta, probabil că vă va duce la deznădejde, aşa cum şi pe mine mă duce uneori la deznădejde. El mărturiseşte că a trăi creştineşte este cu neputinţă, creştineşte se poate numai muri. Aceeaşi idee o întâlnim şi la Sfântul Apostol Pavel care spunea că moare în fiecare zi pentru ca Hristos să rămână viu înlăuntrul său. De asemenea, Părintele obişnuia să-l citeze pe Sfântul Siluan care zicea: „Dacă nu ne iubim vrăjmaşii, suntem încă departe de duhul mânturii."
Aceste cuvinte nu sunt deloc uşor de purtat, dar ele sunt foarte adevărate: ca şi creştini nu putem trăi în această lume, putem numai să murim. Dar tocmai aceasta şi încercăm să facem în fiecare zi, până la ultima noastră suflare: să păzim poruncile, să „gustăm" puţină moarte în ne voinţa noastră de a le împlini. Sfântul Apostol Petru spune: „Judecata lui Dumnezeu începe de la casa lui Dumnezeu; şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?" Dacă noi suntem casa lui Dumnezeu, nu vom scăpa de această judecată, ci neapărat vom trece prin grele ispite. Insă, precum adevereşte acelaşi Apostol, atunci când trecem prin focul ispitelor, aceasta nu este ca să pierim, ci pentru ca Duhul slavei lui Dumnezeu să Se poată odihni peste noi.
Vă voi spune acum şi ceva mai încurajator. Este adevărat că prin darul desăvârşit al lui Dumnezeu întreaga viaţă a Fiului Său, adică judecata care a avut loc în viaţa Fiului Său, ar trebui să se repete în propria noastră viaţă. Dar chiar dacă primim de la Dumnezeu numai un mic dar, întrebuinţându-l cu înţelepciune, acesta ne va uni cu Trupul Bisericii şi cu Capul Trupului, adică cu Hristos. In acest chip, vom deveni părtaşi întâi ai vieţii Capului Trupului şi apoi ai darurilor mădularelor puternice ale Trupului lui Hristos, care sunt sfinţii. Aşadar, oricât de mic ar fi darul nostru, dacă îl păstrăm şi îl ocrotim, Dumnezeu ne va pune „credincioşi peste multe". Dacă păstrăm cu sfinţenie ceea ce este puţin, Dumnezeu ne va covârşi cu darurile Lui cele bogate. Prin micul nostru dar ne vom împărtăşi de marile daruri ale sfinţilor. De aceea se cuvine ca în tot ceea ce facem să adăugăm o fărâmă de iubire. Atunci când vorbim despre ceva sau despre cineva, să adăugăm un strop de dragoste, să fim mărinimoşi, vorbind frumos despre fratele nostru, chiar mai mult decât este el vrednic. La fel se cuvine să facem şi atunci când ne gândim la ceva sau la cineva: să nu uităm să adăugăm acea fărâmă de iubire. Aşadar, dacă în tot ce facem, în tot ce spunem şi în tot ce gândim adăugăm o fărâmă de dragoste, atunci, treptat, vom moşteni marea dragoste care se revarsa din Crucea si Invierea lui Hristos.
Din Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015
