„Moartea și viața sunt în puterea limbii, iar cei ce și-o stăpânesc îi vor mânca roadele.” (Proverbe 18, 22)
Apostolul Iacob ne arată cât de groază poate fi influența și putera limbii, acest mic mădular care poate produse efecte atât de însemnate.
El ne previne asupra primejdioaselor consecințe ale unei limbi pornite spre răutate, care otrăvește și inflamează totul în jur, iar în „proverbul” de mai sus se spune că viața și moartea se află sub puterea cuvintelor omului!
Creându-l pe om după chipul și asemănarea Sa, suflând în el duh de viață nemuritor, Dumnezeu l-a ridicat deasupra făpturii necuvântătoare, l-a înzestrat cu minte și inimă, dându-i în același timp și o unealtă cu care să se servească de ele – cuvântul.
Astfel, cuvântul a devenit forma prin care se exprimă sufletul omului, care i-a fost dat pentru a-L preaslăvi pe Creator și pentru a sluji adevărul lui Dumnezeu. Din păcate, deseori, dacă nu chiar mereu în viața omului cuvântul se pune în slujba răului, a minciunii, clevetirii, sacrilegiului; rănește, seamănă vrajbă, ucide mai abitir decât sabia, otrăvește mai repede decât cea mai veninoasă otravă. Lucrează ca un vrăjmaș ascuns, pe furiș, pe nevăzute; e greu să te ferești de el, să-i previi loviturile; deseori este aproape cu neputință să descoperi izvorul răului, al cuvântului necruțător de aspru, să-ți dai seama și să urmărești de unde vine.
Cât rău, câtă suferință, mai rea decât o moarte fizică, s-a săvârșit cu cuvântul, câtă sămânță de gâlceavă nu s-a semănat! Sunt lucruri cu neputință de măsurat și ale căror roade veninoase și mortale par să se piardă în veșnicie. Dar nu poate fi ceva mai neiertat și mai îngrozitor prin efectele sale decât cuvântul care răspândește necredința, imoralitatea, vulgaritatea în sufletele fragede și receptive ale copilor și tinerilor. Asemenea cuvinte ucid ceea ce este mai de preț și mai frumos în viață, înăbușă în germen sămânța cuvântului lui Dumnezeu, nimicesc florile care de-abia și-au desfăcut petalele, întunecă zarea limpede a sufletelor tinere.
Deseori, într-un acces de răutate și iritare, sub influența îndoielii sau a vreunei dezamăgiri, ajungem să spunem fără rea intenție, dar nechibzuit, în prezența unui copil ceva care să ne exprime o dispoziție de moment. S-ar putea ca noi să trecem cu ușurință peste un asemenea incident, dar un suflet tânăr, sensibil, nu-l va uita, reținând ca pe o otravă latentă tot ce am spus: fie răzvrătindu-ne împotriva lui Dumnezeu, fie dând glas unei răutăți, unui cuvânt aspru.
Este dureros să-ți dai seama că acest rău se înmulțește și se dezvoltă printre oameni care poartă numele lui Hristos și care își zic unii altora frați. Și trebuie să recunoaștem că păcătuim unii față de alții nu numai prin cuvintele rele pe care le rostim, ci și prin faptul că ne lasă nepăsători și cuvintele rele ale altora.
Adevărul este, așa cum a spus Solomon, „că moartea și viața sunt în puterea limbii”. Și că porunca dumnezeiască: „Să nu ucizi!” ar trebui să se refere în primul rând și în mod special la limba noastră.
O, dacă am putea să ne înfrânăm cuvântul sau, mai bine, să ne transformăm inima! Atunci limba ni se va preface într-o unealtă a vieții, în forță dătătoare de viață a iubirii!
Dintr-un izvor de apă dulce nu va curge apă sălcie, dintr-o inimă în care sălășuiește Dumnezeu nu va ieși niciun cuvânt rău, ci se vor revărsa laude lui Dumnezeu și cuvânt de întărire pentru aproapele.
Putea-vom să ne încurajăm și să ne ajutăm unii pe alții cu cuvinte de sinceră laudă, să ne bucurăm cu cuvinte de mângâiere, să ne alinăm suferințele cu cuvinte de compasiune, să ne înflăcărăm inimile cu cuvintele credinței, să ne sfințim viața din noi și din jurul nostru cu cuvinte de binecuvântare și rugăciune?
Doamne, fă să ni se prefacă inima, să renască, fă din ea un izvor de iubire și bunătate, fă din gura noastră un mijloc de a-I da slavă lui Dumnezeu și de a sluji adevărul veșnic!
Extras din
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, Bucureşti 2008, p. 129-130
