În timpul declanșării Primului Război Mondial (1914-1918), armata rusă intră în război fără pregătirea unor confesori militari menirea cărora era de a acorda asistență religioasă și menținerea moralului ridicat al ostașilor în timpul luptelor. Cu scopul îndeplinirii acestei misiuni, în anul 1914, Eparhia Chișinăului selectează 29 de preoți, care întruneau toate condițiile de pregătire pentru preoții militari. Preoții selectați aveau o vârstă de până la 40 de ani, cu studii teologice, modești, principiali, receptivi și perseverenți[1]. Unul dintre preoții militari basarabeni care și-a îndeplinit misiunea până la capăt, luptând cu crucea în mână, alături de ostașii săi, a fost preotul Alexandru Tarnoruțchi.
Preotul Alexandru Tarnoruțchi s-a născut la 30 iulie 1888 în familia preotului Grigore Tarnoruțchi din localitatea Cotâlev, jud. Hotin, care era paroh la Biserica “Sf. Arh. Mihail” din acea localitate. Mai târziu, tatăl său fusese transferat la Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Sturzești, jud. Bălți. Viitorul preot și-a căpătat primele studii în școala populară din Dolineni, același județ, apoi și-a continuat studiile la Școala spirituală din Edineț și la Seminarul Teologic din Chișinău[2]. A fost hirotonit preot în luna ianuarie a anului 1910, pe seama Bisericii “Sf. Varvara” din Roșcanii Vechi (com. Bulboaca), jud. Tighina[3]. La 2 octombrie același an este transferat paroh la Biserica “Acoperemântul Maicii Domnului” din satul Cruglic, jud. Hotin[4], păstorind credincioșii din această parohie până la începutul anului 1915.
În luna decembrie a anului 1914, preotul Alexandru Tarnoruțchi, se înscrie în lista preoților doritori de a deveni confesori militari. Astfel, la 29 ianuarie 1915 este detașat pe lângă comandamentul militar al regimentului 318 Cernoiarsk, în calitate de preot militar[5].
Despre activitatea sa pastoral-misionară pe câmpul de luptă aflăm din foile calificative militare. Majoritatea timpului îl petrecea în mijlocul soldaților: “în mijlocul păstoriților din tabăra militară cu care se afla într-o comunicare permanentă, lua masa și dormea împreună cu ei și le alina suferințele. Deseori îl puteai vedea în tranșeie înconjurat de soldați, unde, după cum spunea “suntem mai aproape de Dumnezeu””. O deosebită atenție acorda săvârșirii slujbelor divine: “se străduia permanent să amenajeze locurile de săvârșire a slujbelor, să pregătească corul bisericesc [compus din ostași] și să atragă cât mai mulți soldați la rugăciune. Amenaja în preajma pădurilor locuri de rugăciune, sub copaci bătrâni de pin și stejar, împodobea biserici frumoase din ghirlande confecționate din crenguțe verzi și flori bine-mirositoare. Slujbele divine le săvârșea solemn și se ruga din inimă, încât și cei prezenți își înălțau inimile și gândurile la Dumnezeu”[6].
Faptele sale eroice sunt incontestabile. În timpul ofensivelor militare, în momente critice de luptă, sub ploaia de gloanțe ale inamicului menținea moralul de luptă al soldaților. Îi încuraja spre fapte eroice și-i mângâia pe cei răniți. Pentru eroismul și dăruirea cu care își îndeplinea datoria de preot miltar, a fost decorat cu ordinul “Sf. Ana, clasa a III-a și clasa a-II-a, cu spadă și fundă”, “Crucea de aur cu panglică” și “Sf. Vladimir, clasa a IV-a cu spadă și fundă”[7].
Ultima faptă eroică a preotului militar Alexandru Tarnoruțchi a avut loc la 19 octombrie 1916. Pe linia frontului în acea zi era o ceață densă. Liniștea fusese întreruptă la ora 12, când inamicul a început să înainteze. La început prin deschiderea focului de artilerie, care a distrus o parte din tranșeie, iar mai apoi prin ocuparea unor poziții de luptă și strâmtorarea celor în retragere. În acel moment critic porni în ofensivă campania de infanterie sub conducerea preotului militar Alexandru Tarnoruțchi. Cu crucea în mână și fața însângerată binecuvânta soldații și-i chema la luptă. Era urmat de bravii soldați porniți la atacul de baionetă și după o luptă grea, corp la corp inamicul fusese alungat. Pierderile au fost mari, mulți ostași au căzut în acea luptă, printre care și preotul militar Alexandru Tarnoruțchi, fiind străpuns de un glonte în piept[8]. Astfel își încheie scurta sa viață pământească, dar plină de fapte eroice.
Trupul neînsuflețit al preotului erou a fost adus la Chișinău în ziua de 4 decembrie 1916. A fost purtat în cortegiu funerar până la Biserica “Sf. Gheorghe” din Chișinău. Acolo a fost și îmormântat, fiindcă părintele Alexandru deseori venea la această biserică, unde unchiul său, preotul Teofan Dubnevici, era preot titular[9].
Protoiereu Ioan Lisnic
[1] Владимир Тарнакин, Татьяна Соловьёва, Бессарабские истории, Ed. Pontos, Chișinău, 2011, p. 39
[2]Кишиневскiя Епарiхиальныя Въдомости (KEB), nr. 17, 1917, p. 289
[3]KEB, nr. 4, 1910, p.13
[4]Idem, nr. 41, 1910, p. 340
[5]Idem, nr. 17, 1917, p. 292
[6]Ibidem, p. 293
[7]Ibidem, p. 294-295
[8]Ziarul Бессарабская Жизнь, 1916, nr. 311 și 320; KEB, nr. 51, 1916, p. 867-868
[9]KEB, nr. 17, 1917, p. 300
