A plecat dintre noi, doar pentru ca nimeni nu a știut să o înțeleagă! Povestea fetiței care a decis să își pună capăt vieții!
O vedeam aproape în fiecare dimineaţă. Eu mergeam la facultate, ea probabil la liceu. Nu avea mai mult de 15-16 ani. Stătea mereu la geam, cu privirea pierdută în zare, iar ochii ei ascundeau o suferinţă profundă. Uneori o puteam vedea cum îşi şterge lacrimile sub ochelarii cu lentile extrem de groase.
Bretonul îi acoperea uneori o parte din ochelarii de vedere, însă în rarele momente în care îşi dezlipea privirea de pe geamurile pline de praf, puteam zări în ei doar lacrimi şi tristeţe.
Pe braţe avea un ghiozdan. Roşu şi burduşit cu cărţi şi caiete. Degetele ei fine se terminau cu unghii tăiate extrem de scurt şi roase. Îşi mângâia mereu ghiozdanul de pe braţe, plimbându-şi degetele lungi pe el. Probabil învăţa la un liceu din Podu Roş. Cu siguranţă era o elevă bună, silitoare şi cuminte.
Avea buze mari şi roşii, iar dintîi puţin prea lungi îi atingeau buza de jos. Purta aparat dentar.
Mereu m-au fascinat poveştile de viaţă ale oamenilor şi ardeam de nerăbdare să o cunosc pe a ei.
Într-o dimineaţă, am coborât în aceeaşi staţie în care cobora şi micuţa blondă.
Mergea cu paşi repezi către liceul Cantemir.
Curtea şcolii era plină. Înainte să între, a ezitat puţin. A strâns în mâna dreapta bretelele ghiozdanului şi a intrat cu emoţie în curte. Un grup de copii a început să radă în hohote, aruncând cu covrigi în blonda micuţa, imitându-i mersul timid şi râzând cu poftă. Micuţa a mers înainte, ignorându-i, în timp ce grupul vesel râdea mai zgomotos.
Am plecat tristă spre facultate, simţindu-i durerea până în adâncul sufletului.
Trăim într-o lume plină de oameni superficiali, unde contează doar frumuseţea fizică, sufletul fiind egal cu zero.
A doua zi dimineaţă, am văzut-o din nou. Purta aceleaşi haine, uşor demodate și ponosite. Pe chipul ei puteam citi aceeaşi tristeţe incredibilă. În timp ce butona telefonul, îşi musca uşor buza de sus. Nu vă închipuiţi că o făcea într-un mod senzual, ci exact aşa cum o face un copil mic emoţionat.
Aş fi vrut să o abordez. Aş fi vrut să îi spun câteva cuvinte frumoase, cuvinte pe care sigur le merita. Însă nu am făcut-o. Nu am vrut să par nebună sau să creadă biata copilă altceva şi să o sperii.
În următoarea zi, am văzut-o din nou. Când tramvaiul a oprit, un grup de copii a urcat gălăgioşi în tramvai, aşezându-se în jurul fetei.
O tipă înaltă, brunetă şi destul de frumoasă, stătea pe scaunul de lângă blonda tristă.
– Ce faci, Iepurilă? Glasul ei era ironic. Ştiam că în curând, chinul fetei va începe. Bruneta mestecă gumă în colţul gurii, râzând ironic şi privind-o cu ochi răutăcioşi.
– Auzi, tu chiar nu te-ai săturat să facem mişto de tine mereu? Transferă-te dreaq la alt liceu, noi ne-am săturat de tine. Îmi strici toate zilele! Eşti URÂTĂ!
Toţi radeau în hohote, în timp ce biata fată privea pe geam fără să răspundă, fără să plângă, fără să aibă vreo reacţie. Era, cel mai probabil, deja obişnuită cu genul asta de comportament.
Îmi doream să îi opresc. Să merg la ei şi să le trag câteva perechi de palme. Să îi pun la colţ şi să le arăt cum este să te terorizeze cineva. Însă nu am făcut-o. Nu am făcut nimic. Am stat doar şi am asistat la acel spectacol ieftin şi dureros.
După ce au coborât cu toţii din tramvai, am mers mai departe cu zeci de întrebări în gând. Mă întrebăm de ce sunt unii oameni atât de răi? Mă întrebăm cu ce ar fi putut să greşească acea copila? De ce nu se gândea nimeni să o apere?
Eram decisă să o abordez a doua zi! Voiam să îi spun că toate astea vor trece. Că timpul îşi va aşterne înţelepciunea peste ea şi că va creşte o femeie minunată şi deşteaptă. Că va avea un iubit care să o ajute să depăşească totul în viaţă.
Nu îmi doream mai mult decât să îi spun că totul va fi bine şi că toată suferinţă şi durerea prin care trece zilnic vor ajunge doar amintiri bune de îngropat într-un cufăr vechi.
Mi-aş fi dorit să îi pot spune că oamenii buni şi inteligenţi nu vor râde niciodată de ea. Cei care râd de ea sunt frustraţi şi trişti din pricina propriilor lor neîmpliniri. Voiam să îi dau curaj cu puţinele vorbe pe care i le puteam spune.
Dar ziua aceea nu a mai venit. Fetiţa nu a mai urcat niciodată în tramvaiul 13, în staţia din Tătăraşi.
După o săptămână, am văzut doar grupul vesel. Zâmbetul de pe chipul bruneeei era stins, iar pe faţa ei puteai citi doar tristeţe. În mână ținea strâns un ziar de pe care citeau cu mare interes. În grupul lor, altădată vesel, era aşternută tristeţea.
Când am coborât din tramvai, am mers direct la tonetele cu ziare şi am cumpărat același ziar pe care îl răsfoiau cei şase copii veseli.
Cu sufletul strâns, am citit articolul zilei:
Adolescentă găsită spânzurată în pădure.
Nu am avut puterea să citesc mai departe. Am ştiut ce urma, iar lacrimile m-au cuprins pe loc.
Am mototolit ziarul şi l-am aruncat în primul coş de gunoi, apoi am alergat către casă, înghiţindu-mi lacrimile. Zile întregi nu am reuşit să îmi revin. M-am întrebat continuu de ce am tăcut. De ce nu am apărat-o atunci când am avut ocazia. De ce nu am oprit-o şi nu i-am spus câteva cuvinte frumoase. Un cuvânt blând, spus la momentul potrivit, chiar poate schimba viaţă cuiva. Eu nu am făcut nimic și astfel, am devenit părtașa chinului ei.
Povestea de mai sus este inspirată dintr-o poveste reală. TU de câte ori ai râs de o persoană care nu se putea apăra? Câte cuvinte sau fapte făcute de tine au afectat pe cineva? De câte ori ai scuipat venin pe oameni nevinovati, pentru simplul fapt ca erau diferiți?
Ceea ce faci zi de zi poate schimba viata unei persoane. În bine sau în rău !
