Ajunul Sfântului Nicolae aduce cu sine o emoție aparte, mai ales pentru copii. Ghetuțele curățate, așezate cu grijă, așteptarea nerăbdătoare, bucuria dimineții – toate vorbesc despre o copilărie care încă știe să spere și să se bucure simplu. Pentru copii, Sfântul Nicolae este cel care aduce daruri. Pentru noi, adulții, el rămâne un model de dăruire tăcută, făcută după principiul biblic: „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie în ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.” (Matei 6, 3–4).
Sfântul Nicolae nu a făcut binele la vedere. Nu a căutat recunoștință și nu a așteptat aplauze. Darurile lui au fost lăsate în ascuns, noaptea, acolo unde era nevoie, fără ca mâna dăruitorului să fie cunoscută. Tocmai această discreție face ca binele să fie curat și să ajungă mai adânc în inima celui care îl primește.
Poate că, odată cu trecerea anilor, uităm că bucuria copilăriei nu se hrănește doar din daruri primite, ci mai ales din daruri oferite. Ajunul Sfântului Nicolae ne mută, încet, din postura de așteptători în cea de dăruitori. Ne cheamă să devenim, fiecare după putere, „Sfântul Nicolae” pentru cineva: pentru un copil, pentru un om singur, pentru o familie aflată în nevoie.
Sfântul Cuvios Cleopa surprinde, în câteva cuvinte simple, puterea acestei lucrări a iubirii: „Milostenia și postul sunt aripile rugăciunii. Rugăciunea noastră niciodată nu zboară mai repede la Dumnezeu ca atunci când e ajutată de post și milostenie.”
Darul adevărat nu este întotdeauna un obiect. Poate fi o atenție discretă, un sprijin oferit la timp, un cuvânt bun, o grijă purtată în tăcere. Sunt daruri care nu se văd, dar care schimbă suflete.
În ajunul Sfântului Nicolae, să ne lăsăm inspirați de felul lui de a dărui. Să nu căutăm să fim văzuți, ci să fim de folos. Pentru că binele făcut în taină nu se pierde niciodată, iar bucuria pe care o aduce se întoarce, mai devreme sau mai târziu, și în inima celui care dăruiește.
Pr. Octavian Moșin
