"Este uşor să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile... Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adancă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut." (Pr. Alexander Schmemann)
Numeroși creștini s-au adunat în Duminica după Botezul Domnului la Mănăstirea Suruceni pentru a participa alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie, oficiată de slujitorii așezământului monahal. Evanghelia acestei Duminici ne prezintă începutul propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, Lumina lumii şi a vieţii veşnice.
Propovăduirea pocăinței reprezintă temelia învățăturii Prorocilor, precum și a Însuși Mântuitorului Hristos. De la Începutul ieșirii Sale la propovăduire, Hristos a spus: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!" Pocăiţi-vă! Nu aveţi pur şi simplu o „părere de rău”, ci schimbați-vă, reorientaţi-vă viaţa.
Mitropolitul Antonie de Suroj ne spune: "Pocăinţa nu trebuie confundată cu remuşcarea, nu înseamnă să-ţi pară foarte rău de ceea ce nu a mers bine în trecut. Pocăinţa este o atitudine activă, pozitivă, care constă în a te îndrepta în direcţia potrivită. (...) Nu ar trebui să ne lăsăm vreodată amăgiţi de gândul că a deplânge trecutul este un act de pocăinţă. Face parte din ea, desigur, dar pocăinţa rămâne nereală şi stearpă atâta timp cât nu ne-a determinat să facem voia Tatălui. Avem tendinţa de a crede că ar trebui să nască emoţii plăcute, şi adesea ne mulţumim cu emoţii, în loc de schimbări reale, profunde."
Pocăinţa este o stare pozitivă, nu negativă. După cum ne explică și Episcopul Kallistos Ware: "Pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu. Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos. Privită astfel, în sensul ei pozitiv, pocăinţa nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentă."
În cuvântul de învățătură, Părintele Laurențiu Ionașcă, clericul mănăstirii, a arătat că prin pocăință, omul are la îndemână toate cele necesare pentru a se face părtaș Împărăției lui Dumnezeu.
Pocăința este uşa care scoate din întuneric şi duce în lumină. Deci cel care nu intră în lumină, n-a trecut frumos prin ușa pocăinţei; căci dacă ar fi trecut, ar fi fost în lumină. Iar cel ce nu se pocăieşte păcătuieşte, pentru că nu se pocăieşte: „Căci cine ştie să facă binele şi nu-l face, păcat are” (Iacov 4, 17).
sursa http://manastireasuruceni.md/
