Cât priveşte pocăinţa, această lucrare atotcuprinzătoare zideşte şi păzeşte inima mai mult decât oricare alta. Pocăinţa are un scop minunat şi sfânt. Cel ce se pocăieşte mărturiseşte pe de o parte că Dumnezeul cel viu al Părinţilor noştri este un Dumnezeu drept şi adevărat în toate voile, căile şi judecăţile Sale şi, pe de altă parte, adevereşte că tot omul este mincinos (cf. Rom. 3, 4), căzut în înşelarea păcatului şi lipsit de cea dintâi şi dumnezeiască cinste şi slavă.
De aici trebuie să-şi înceapă lucrarea cel ce voieşte să se pocăiască: să-şi mărturisească păcătoşenia, să ia asupră-şi păcatul, smerindu-se şi osândindu-se pe sine. în felul acesta devine adevărat şi atrage la sine Duhul Adevărului, Care îl curăţeşte de tot păcatul şi îl îndreptăţeşte (cf. 1 Ioan 1,8-10).
După cum spunea Sfântul Siluan, Duhul Sfânt mărturiseşte în inima sa mântuirea. Însă, acelaşi Duh îl îndreptăţeşte şi pe Dumnezeul cel adevărat, Care a zis prin Proorocul Său: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Căci atunci când omul îşi vine în sine şi zice de bunăvoie şi din toată inima: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic a mă numi fiu al Tău”, el aude în inima sa vocea milostivirii cereşti: „toate ale Mele ale tale sunt” (Luca 15, 18-19, 31).
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, pp. 19-20)
