De multe ori, la spovedanie, când fraţii spuneau că îi luptă patimile trupeşti, Părintele Cleopa le zicea: „Moartea, moartea, moartea..., sicriul, târnăcopul, hârleţul! Gândeşte-te la moarte şi la câtă necurăţie iese chiar şi din cea mai frumoasă femeie la câteva zile după moarte”.
Alteori zicea: „Cimitirul este facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor. Că auzi ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur: «Mergi la cimitire, o, frate, că acolo este şcoala cea mai înaltă a sufletelor, care ne vorbeşte despre Dumnezeu!»”.
Spunea adeseori Părintele Cleopa: „Dacă vrem să mergem drept înaintea lui Dumnezeu, ne trebuie două ziduri până la moarte: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Care sunt acelea? Zidul din dreapta este frica de Dumnezeu, iar zidul din stânga este frica de moarte”.
De asemenea, părintele sfătuia pe fraţi amintindu-le cuvintele marelui duhovnic Vichentie Malău: „Răbdare, răbdare, răbdare... şi când ţi se va părea că s-a sfârşit, o iei de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare... Dar nu până la prăşit, ci până la sfârşit”.
Mai zicea Părintele Cleopa că trebuie să avem convingerea că în fiecare clipă greşim şi nu este nici un moment în care nu mâniem pe Dumnezeu; de aceea nu este clipă când nu avem nevoie de ajutorul Lui.
Cuvioşia sa punea mare accent şi pe osândirea de sine, căci spunea: „Să nu zici la spovedanie că este de vină cutare, sau că este vinovat diavolul, că atunci râd diavolii de tine cu gura până la urechi! Ci să spui: «Părinte, eu sunt de vină, al meu este păcatul, la mine este rana»”.
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 750
