Omul „civilizat” este, în genere, înclinat să trăiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simţurile trupului atât de rafinat de civilizaţia aceasta de care sunt atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi a exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor; „omul civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţe, îngenunchează frumuseţea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?!
Extras din Ernest Bernea, Îndemn la simplitate: mărturisiri pentru un om nou, Editura Vremea, Bucureşti, 2006
