Lumea din jurul nostru reflectă, într-un fel, propriul nostru „eu”. Ea ni se pare așa cum suntem de fapt noi înșine. Despre asta ne vorbește și următoarea parabolă:
Nu departe de drum se afla un copac bătrân și uscat. Odată, noaptea, se furișa pe lângă el un hoț. Acesta s-a speriat tare și a fugit, fiindcă a luat silueta neclară drept polițist. Ziua, pe lângă copac a trecut o mamă cu copilul ei. Speriat de poveștile de groază pe care le auzise, micuțul a început să plângă în hohote, deoarece i se părea că lângă drum se ascunsese un uriaș. Seara a mers pe lângă copac un tânăr îndrăgostit. Acestuia i s-a părut încă de departe că vede o siluetă feminină. Inima i-a tresăltat cu bucurie la gândul că iubita îl așteaptă; a zâmbit și a grăbit pasul. Copacul însă a rămas tot copac!
„Oamenii văd numai ceea ce vor să vadă și aud numai ceea ce vor să audă, scria o poetă celebră, Anna Ahmatova. Pe această însușire omenească se bazează nouăzeci la sută dintre zvonurile monstruoase, reputațiile false, bârfele păstrate cu sfințenie. Pe cei care nu sunt de acord cu mine îi rog să își aducă aminte de ceea ce au auzit despre ei înșiși.”
Din Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite, Ed. Sophia, 2014, p.25
