Părinte, un călugăr mi-a zis: Să te linişteşti şi abia apoi să spui rugăciunea minţii. Nu o avut dreptate. Rugăciunea minţii nu are o regulă. Să ţineţi minte de la mine şi să nu uitaţi niciodată: rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase” este o rugăciune a tuturor celor care vor s-o facă. Nu există nici o piedică în calea rugăciunii, ci este o metodă de îmbunătăţire sufletească, o metodă de a fi în legătură cu Dumnezeu.
La mine o venit un călugăr, Dumnezeu să-i ajute, şi-o zis că el când se roagă îşi acoperă ceasul cu o pernă ca să nu-l audă, că-l scoate din linişte. Şi-am zis: „Măi frate, trebuie să ai linişte şi când auzi un tractor lângă tine, nu numai un ceas.” Nu zici „Doamne Iisuse” pentru că te-ai liniştit, ci ca să te linişteşti.
De-a lungul vieţii mele, din 1942 încoace, deci vreme de 59 de ani, n-am întâlnit pe nimeni despre care să fiu încredinţat că m-ar putea ajuta datorită experienţei pe care o are. Chiar şi cei socotiţi ca fiind duhovnicii cei mai mari din ţara noastră, când i-am întrebat despre rugăciune, mi-au spus ceea ce puteam să aflu eu însumi din cărţi, pentru că mi-au pus înainte citate din învăţăturile Părinţilor care au fost preocupaţi de această lucrare. Şi mai adaug ceva: n-am întâlnit pe nimeni despre care să am încredinţarea că practică la măsuri mari „Rugăciunea lui Iisus.” Eu încă nu am conştiinţa, acum la şaptezeci de ani, că m-am întâlnit cu cineva care are rugăciunea de toată vremea şi care este un adevărat isihast. Nici în ţară, nici în altă parte, câţi oameni am cunoscut.
Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 134
