În această duminică Biserica, prin pericopa evanghelică rânduită a se citi, ne îndeamnă din nou să se amintim despre valoarea și importanța credinței pentru fiecare dintre noi. Chiar și cele mai simple exemple din viața noastră ne arătă că fără credință toate faptele noastre sunt foarte greu de realizat. Cu atât mai mult când ne dorim să înfăptuim ceva deosebit este foarte important să ştim și să credem că suntem susţinuţi de Dumnezeu, că Dumnezeu ne iubeşte, ne ajută, ne menține pururea în iubirea Sa.
Unul din mărturisitorii temnițelor comuniste, Ioan Ianolide, spunea despre credință:”Deşi pare abstractă, credinţa e concretă. Deşi pare imposibilă, credinţa e reală. Deşi pare grea, credinţa e uşoară. Deşi pare oarbă, credinţa e lumină. Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric.”
Fragmentul evanghelic al acestei duminici ne prezintă două exemple de credință împodobite cu două învățături minunate ale Mântuitorului despre credință. Un om, numit Iair, care era conducătorul sinagogii, se apropie de Hristos, cade la picioarele sale și Îl roagă să-i vindece fiica, singurul său copil, care este pe moarte. Tatăl îndurerat, cere milă și vindecare pentru fiica sa, el Îl roagă pe Hristos ca cât mai curând posibil să intre în casa sa, la copilul său în durere și suferință. Mântuitorul răspunde acestei cereri pline de durere, dar fiindcă mulţimile Îl împresurau, El e nevoit să se rețină. În această mulțime, era și o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge. O femeie, care nu îndrăznește să ceară ceva, căreia îi este rușine să mărturisească față de toți boala sa, dar care cu credință fierbine îndrăznește să se atingă de poala hainei Lui Hristos și imediat să primească vindecarea.
Ne putem doar imagina cât de dureroasă era această întârziere pentru Iair, cât de mult aștepta el ca Mântuirorul să ajungă în casa lui. Fiind tulburat de sentimentele de frică şi nelinişte, primește vestea: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul”. Și iată atunci când credința lui Iair, necătând la minunea înfăptuită chiar sub ochii lui, este gata să se clatine, el aude cuvântul încurajator al Domnului: „Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi”. Iar femeii vindecate, drept răspuns la relatarea despre împlinirea credinței, Mântuitorul îi adresează un cuvânt de laudă și încurajare: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. „
Cât de des și credința noastră este atât de slabă și neputincioasă! Cât de des obstacolele, nereușitele sau problemele neașteptate ne aduc în pragul disperării și suntem gata să ne predăm fără a lupta pentru realizările sau năzuințele noastre! Deși și astăzi cuvântele Evangheliei: „Nu te teme, crede numai!” rămân vii și încurajatoare.
Dumnezeu ne-a pus să trăim în aceste vremuri deloc uşoare, când deși Biserica înalță rugăciuni și propovăduiește cuvântul Lui Dumnezeu, oamenii rămân surzi și orbi, nedorind să primească aceste adevăruri, pentru ca în lume să trimfe păcatul. Timpuri în care mulți oameni cinstiți și conștiincioși se confruntă cu sărăcia și numeroase probleme sociale, deși își fac datoria toată viața. Iar bolnavii, asemenea femeii cu scurgere de sângere, cheltuie averi întregi, dar rămân în continuare în suferință. Și timpuri în care adevărații credincioși sunt etichetați drept „habotnici” doar pentru faptul că își fac cruce în dreptul bisericii dragi, sau pentru faptul că participarea regulată la slujbele bisericii este o regulă pentru ei.
Și totuși pentru fiecare dintre aceștia există un cuvânt veșnic de încurajare: Nu te teme, crede numai! Fie ca acest cuvânt să se sălășluiscă în sufletele noastre, fie ca credința noastră să devină vie, rugătoare, ca această credință și rugăciune să atragă asupra noastră puterea Cerului, puterea lui Dumnezeu. Iar sprijinit de această putere fiecare dintre noi poate repeta cuvintele Apostolului: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.” Și atunci se întâmplă minuni și în zilele noastre: cel slab devine puternic, cel sărman – răbdător și curajos, cel șovăielnic – ferm și încrezător. Atunci nefericirea noastră se preschimbă, noi devenim puternici întru Hristos, atunci ne putem lua crucea și urma Mântuitorul care nu ar fi ispitele și greutățile vieții.
Fie ca Bunul Dumnzeu să ne dea răbdare și curaj ca și sufletele noastre să audă nu doar cuvintele de încurajare ale Mântuitorului: „Nu te teme; crede numai și te vei izbăvi”, dar și cuvintele de laudă a nădejdii noastre: „Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”! Amin
Episcop Ioan (Moşneguţu)