„Nu rămâneţi numai la căinţă, ca nu e de ajuns. Şi Iuda s-a căit. Dar la ce i-a ajutat? Şi s-a căit, şi a aruncat banii, nu? Foarte mulţi rămân aici: că “ce-am făcut?”, “că nu mai sunt vrednic“, “puteţi să mă trimiteţi acasă”, “că nu mai merit haina asta“, “nu mai merit să fiu soţia ta“, “uite ce-am facut:, şi invers.
Nu, nu, nu! Nu trebuie să o iei numai după mintea ta. Asta este numai o căinţă care îi stoarce şi-i usucă. Căinţa asta trebuie să meargă mai departe, să mergi la preot, să-ţi mărturiseşti păcatele, să văd că ai dorinţa de a te îndrepta, de a te împotrivi: “părinte, mi-e şi ruşine să vă spun ce am făcut“, “nici nu mai vreau să calc pe acolo“, “Doamne, să nu cumva să mă lăsaţi!”, “nu cumva să-mi închideţi usa“, arată puterea de luptă, arată împotrivirea la păcat, ura faţă de ce ai putut să faci.
Deci adevărata penitenţă vine dintr-un sentiment însoţit nu numai de căinţă, ci şi de împotrivire la păcat, din dorinţa de îndreptare: “Doamne, iartă-mă!“, şi vrei să-ţi îndrepţi viata şi vrei să dovedeşti lucrul acesta.”
Ppărintele Amfilohie Brînză, duhovnicul mănăstirii Diaconeşti (6 martie 2012)
