Un părinte duhovnic de-al meu spunea că nu există decât un singur Model, Iisus Hristos, şi mai multe mijloace de a-L aprecia. Unul dintre mijloacele de apreciere pe care le-am avut a fost preotul meu duhovnic. De asemenea, câte-un coleg mai hrăpăreţ, câte-o colegă mai zvârlie, câte-un netot de pe stradă, câte-un cerşetor la intrarea în Catedrala Sibiului. O, de-as avea eu răbdarea si voinţa lui în rugăciune - Dă, te rog, dă! -, agasamentul în rugăciune pe care-l au ei. Am învăţat de la dependenţii de alcool pe care îi tratăm... Am învăţat, prin mijlocirea lor, o grămadă de lucruri absolut fundamentale despre Iisus Hristos ca Model Unic în viaţă.
Celelalte încercări de a face ceva sau altceva tin de această dorinţă de a-L transfera pe Hristos către diferite persoane. De câte ori n-aţi auzit în anii din urmă: România este o ţară din care lipseşte modelul pentru studenţi, lipseşte modelul pentru mame... Nu-i adevărat! Ia intraţi în biserică şi uitaţi-vă bine pe iconostas. Modelul e acolo: şi pentru mamă, şi pentru student, şi pentru tânăr, şi pentru bătrân! Numai că noi căutăm modele cu ochii adânciţi înlăuntrul nostru, nu în afara noastră. Noi privim modelele cu creieraşele noastre încinse cu tot felul de imagini şi de scenarii din acestea sociale. Nu pot să neg că viaţa mi-a fost marcată la modul absolut de câţiva dintre profesori. Profesoara de sport, de exemplu, care m-a învăţat să nu cad de pe sanie - eu abia într-a cincea am învăţat să nu cad ca prostul. Prima mea învăţătoare, care m-a învăţat să scriu. Cea de-a doua învăţătoare care, pe clasa a 3-a şi a 4-a, m-a învăţat istoria şi geografia patriei. Uneori, am senzaţia că încă o aud în urechi... Profesoara mea de limba română, Dumnezeu să o odihnească, din şcoala generală, care m-a certat că nu ştiu gramatică. Numai nu m-a bătut, că nu ştiu gramatică, deşi acum e la modă să nu ştim gramatica... e ca lumea Şi ceilalţi toţi...
Studenţii mei se întreabă cum de o gură mare, aşa ca mine, şi un tip care bate tot timpul cu pumnul în masă dă note aşa de mari - că nu dau note mici, n-am note mici, n-am, n-am la mine, mă tot caut, mă tot chinui... Am eu câţiva şmecheri pe care îi amendez radariceşte, aşa, că depăşesc viteza normală de normalitate şi pe ăştia, de obicei, îi şi trec pe pante din ăstea, la derapaje cronice, îi înscriu în programe de recuperare. Că, mai nou, pe student nu poţi să-l faci să vină la tine decât dacă-l pici. „Ştiţi, eu sunt ăla la care i-aţi dat 5! Serios?! Dă unde ai fost dumneata până ţi-am dat 5? Apăi, ştiţi, lucrez. Mai am un job. Şi ce lucrezi tu ca job? Păi, distribui slănină...” Aţi auzit de mari distribuitori de slănină? Nu! Că firmele producătoare de slănină nu au distribuitor. In schimb, acelea de medicamente, de esenţă de picior, de ştiu eu ce - tot felul de fantasmagorii din ăstea chimicoloide -, toate au dealeri. Eu cred că dau notele aşa de mari şi cu bun-simţ, ca să numi jignesc elevii, pentru că pe mine niciun profesor de-al meu, niciodată, în nicio situaţie nu m-a jignit cu vreo notă mică.
O singură dată, recunosc, am încercat să copiez şi eu la chimie..., eram în clasa a 9-a şi doamna profesoară mi-a dat 5 şi mie mi-a fost ruşine să îi zic mamei că am luat 5 şi am lipit cu gumă extemporalul de bancă şi am zis: Doamna profesoară, ştiţi, mie nu mi-aţi dat lucrarea. La care femeia, foarte calmă: Măi, Necula, totuşi cred că ţi-am dat- o.
Cred că ai luat patru. Iţi trec un patru şi daca-ţi revii... Să nu vă închipuiţi că profesoara mea o fi citit ea din tratatul de pastorală al Sfântului Grigorie Cel Mare, care spune că întotdeauna, ca să anulezi un păcat mare, îngădui câte un păcat mai mic. In niciun caz! Sau cum aş putea să dau note mici, când eu însumi am trecut printr-o treapta întâi, treapta a doua, bacalaureat, al căror sens nici acum nu îl văd?! Uitaţi-vă la Bau-Bau-urile naţionale şi regionale, la bacalaureatele şi sesiunile noastre. Cui îi foloseşte teroarea asta? Cui Dumnezeu îi foloseşte teroarea asta?
Prin urmare, niciodată nu mi-am dorit să găsesc un singur model. Construcţia pedagogică şi sufletească pe care o am se datorează foarte multor oameni - nu în ultimul rând, părinţilor mei, nişte oameni deloc taraţi în educaţia lor, extrem de cucernici şi curaţi în simplitatea lor, foarte buni camarazi şi excepţionali însoţitori la vreme de furtună.
Un tată şi o mamă nu se cântăresc la nuntă. Un tată şi o mamă se cântăresc după nuntă, după momentul în care toată lumea este entuziastă, în care toată lumea aplaudă, aruncă în văzduh cu petale. Am văzut acum că se aruncă uneori cu petale artificiale, ca nişte cârpe colorate, şi ei zic că sunt petale de trandafiri...
Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011
