80 la suta dintre femeile care avorteaza sunt presate de cineva – in mare parte de tatal copilului si de familie.
8 copii din zece avortati, nu se nasc si sunt ucisi in burta mamei, pentru ca altcineva decat mama lor nu i-a dorit.
Odata, ma sunase o prietena draga sa-mi spuna ca tocmai avortase… Am plans atunci, pentru ca si ea plangea, dar nu mai era nimic de facut decat sa ne intrebam „De ce? De ce?” si ea sa raspunda: „Pentru ca el m-a facut curva, si m-a alungat, mi-a zis ca il insel cu seful meu… Mi-a zis sa-mi iau javra din burta si sa ma mut din casa”. Si ea s-a mutat si a avortat… de frica, de disperare, de umilinta, de singuratatea care o podidise atunci cand a fost data afara din casa de barbatul cu care o noapte inainte dormise intr-un pat si cu care era mai bine de un an de zile…
Patru luni m-ai tarziu, el a cautat-o si a vrut sa se impace. Printre altele, i-a spus ca „daca nu avortai poate aveam si noi acum un copil”. De furie si de neputinta femeia a urlat acolo, de fata cu toata lumea: „Acum ti-l doresti viu, acum e al tau… dar atunci… atunci era o javra in burta mea”.
Ea, desigur, ar fi putut sa nu avorteze. El, desigur ar fi putut sa nu o paraseasca si sa-si asume paternitatea. Dar, ce mai conta acum… un copil a murit, pentru ca doi oameni nu au stiut sa faca fata fricii de a fi parinti. Frica ucide…
Prima data am aflat cum se face un avort de la mama. Eram adolescenta cand, odata, in timp ce citeam o carte, mama s-a apropiat de mine si plangea, tinea in maini o revista ruseasca despre Viata si Stiinta in care era un articol despre avort. Asa am aflat din gura ei ca „ei sunt scosi pe bucatele, pe bucatele de acolo… cate un piciorus, cate o manuta… Pe ei mai intai ii taie bucatele ca sa-i poata scoate afara”.
Niciodata in viata nu am putut sa ma uit nici macar la un film despre avorturi, desi mi s-au recomandat de multe ori. Nici n-am avut nevoie. Eu aveam – si voi avea pana la moarte cred – constiinta aceasta ca pruncii nenascuti sunt scosi din burta mamei pe bucatele, cate o manuta, cate un piciorus, cate un degetel. Mai este nevoie de completari?
Industria aceasta a mortii s-a perfectionat intre timp, acum s-au inventat mai multe metode am inteles, pentru ca trupurile celor ucisi sa fie intregi (uneori chiar vii) si sa poata fi folositi in diferite experimente stiintifice, din ei prelevandu-se organe, fabricandu-se chimicale si alte nebunii ale lumii moderne. Asa oameni am ajuns. Acesti prunci nu sunt suficienti de vii ca sa fie numiti oameni cu drepturi ca si cei vii, dar sunt suficienti de oameni ca sa se faca experimente cu ei. Aceasta e modernitatea in care traim!
Razboiul acesta impotriva vietii nu este intre femeie si barbat. Razboiul acesta este impotriva lor, iar primul mare perdant in acest razboi este rodul lor, pruncul din samanta lor ucisa – ceea ce dragostea lor trebuia sa nasca!
O femeie nemaritata (dar chiar si maritata, de cele mai multe ori), atunci cand ramane insarcinata si nu s-a asteptat, prima si prima data o incearca sentimentul de panica! …„Oare o sa-l vrea, oare o sa ma ia, oare… el ce va spune?” Da! Vrem sau nu vrem, in cea mai mare parte, decizia pentru viata unui copil apartine tatalui! Mama este cea care, dupa verdictul tatalui, alege sa-l nasca sau nu.
E pentru prima data in istoria lumii cand barbatii nu-si mai doresc urmasi. Dintotdeauna, dorinta de a avea urmasi a fost cea mai arzatoare pentru un barbat. Era o rusine in fapt sa nu ai urmasi… sa-ti lasi averea unui strain. Si, cu cat mai multi urmasi aveai, cu atat erai mai respectat! Acum, cineva i-a amagit pe barbati si locul urmasilor l-a luat placerea goala.
N-am intalnit vreodata un batran cu multi copiii, care sa regrete ca i s-au nascut prea multi copii. Insa am intalnit multi batrani fara copii care plangeau ca au trait degeaba, ca acum n-au cui sa-i lase banii.
Unul din prietenii mei buni, de vreo 70 de ani, a scos o carte… Atata se ingrijea de ea! A platit tot din banii lui, inclusiv cea mai de calitate hartie. Cand mi-a dat sa tin cartea in brate prima data, era asa de emotionat, incat mi s-a parut nefireasca aceasta emotie a lui. Dar pe urma am inteles: era tot ce lasa el in urma lui. Nu avea nici nepoti, nici stranepoti. Fratele lui nu avea copii. Cartea aceasta inlocuia in mintea lui copilul pe care nu a avut curaj sau timp sa-l nasca… Cu el se termina neamul lui… Mai greu verdict decat sa pui punct unui neam intreg din care te tragi nu cred ca exista pentru un barbat.
Barbatii nasc copiii prin coapsele femeilor lor. Ei se fac partasi la minunea aceasta a vietii si, daca ei nu inteleg aceasta partasie cat copilul este in burta mamei – pentru ca Dumnezeu le-a dat mai mult cap decat inima si ceea ce nu vad ei iubesc mai greu, iar femeii mai multa inima decat cap, ca sa se completeze unul pe altul… NU EXISTA MANDRIE MAI MARE in ochii unui barbat decat atunci cand isi tine pruncul in brate. Atunci cand se intalneste tatal cu samanta lui care il priveste neputincioasa, dar fiind in deplina siguranta in bratele sale, anume atunci intelege barbatul cum iubeste Dumnezeu lumea. Nu exista mai mare minune pe aceasta lume decat sa se nasca copii din tine… pentru ca orice nu ar face omul, orice lucru, orice arta, orice bucurie – orice nu ar face, daca nu exista cine sa admire lucrarea sa, a facut-o degeaba. De asta implinirea noastra vine din conlucrare, unii cu ceilalti…
Cea mai mare siguranta o simte femeia si copilul langa barbatul-tata! Oricat nu ar amagi lumea femeia ca ea poate fi puternica, ea poate sa faca totul singura, nu exista in nici o femeie capacitatea de a oferi siguranta asa cum exista in bratele unui barbat!
O alta buna prietena, a ramas gravida in adolescenta. La aflarea vestii era convinsa ca prietenul ei o va parasi, dar acesta, cand i-a spus, desi era tanar si abia in anul doi de facultate, i-a spus: „E clar ca trebuie sa ne casatorim, ma crezi nebun, chiar crezi ca eu nu pot sa cresc acest copil, chiar ma crezi in stare sa te parasesc?” …Sunt si astazi impreuna, o familie la temelia careia a stat dragostea, increderea si copilul.
Neamul acesta are nevoie de tati, pentru ca numai tatii pot da nastere de urmasi. Numele lor raman scrise in cartea acestui neam. Femeile neamului acesta au nevoie de tati. Daca tatii ar zice: „EU VREAU… EU VREAU FIUL MEU SI FIICA MEA SA SE NASCA”, poate nu am avea 80 la suta… Poate ar fi 70 la suta… Poate ar fi 60 la suta… Poate ar trai mai multi copii… Poate am ajunge zero la suta!
Si eu stiu ca in neamul acesta sunt barbati vrednici, sunt barbati care nu vor lasa pe cei mai nevrednici sa ii acopere, pentru ca eu stiu ca barbatii din neamul acesta isi vor numele lor scrise in ceruri si in vesnicie, iar alaturi va fi scris: „Eu am ales viata”.
P.S. La bisericuta din Bucuresti unde mergeam cand locuiam acolo, dupa impartasanie asteptam predica parintelui. De obicei, in multe biserici in acest rastimp canta corul bisericesc, insa, in biserica aceea, barbatii care erau in biserica (foarte multi de altfel), tineri si batrani, cantau toti intr-un glas: „Cu noi este Dumnezeu”. Prima data cand i-am auzit, mi-au dat lacrimile. Atat de frumos se auzeau glasurile lor puternice rasunand, incat mi-am zis atunci: „Asa cred canta ingerii in Rai”. In fiecare duminica, acesti barbati cantau acest imn umpland biserica si strada intreaga de glasurile lor inchinate lui Dumnezeu. Nu am mai trait niciodata, in nici o biserica, din nici o tara in cate am fost, acea atmosfera de Rai. Acestia erau barbatii romani, barbatii neamului acesta!
