"Nădejde mai presus de orice nădejde” ‒ aceasta este definiţia credinţei prin care depăşim chiar şi acele obstacole ce par cu neputinţă de biruit. O asemenea credinţă adună toate gândurile şi toate puterile inimii noastre, spre a birui toate greutăţile şi toate puterile inimii noastre spre împlinirea unui singur scop: să ne luptăm până la moarte pentru a birui toate greutăţile cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi trebuie să le biruim, căci de aceasta depinde mântuirea noastră.
Acum, inima omului este asemeni unui nod strâns legat, în care se adună întreaga sa fiinţă, iar el atârnă totul de mila lui Dumnezeu. În felul acesta începem şi noi – cum spune Sfântul Apostol Pavel despre Avraam – să credem cu nădejde împotriva oricărei nădejdi. Credem că Dumnezeu „poate să ne ridice ca fii ai lui Avraam” (Matei 3, 9) şi că la El „toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26). Treptat, ne pregătim să ne asumăm chiar şi acel înfricoşător salt de credinţă care biruieşte moartea.
Credinţa harică ne poartă de pe tărâmul lumii zidite pe cel al lumii nezidite, aruncând o punte peste prăpastia dintre Dumnezeu şi om. Iar dacă omul dă dovadă de o astfel de credinţă, atunci, cu siguranţă, va ajunge la limanul dragostei, căci Dumnezeu dragoste este. Viaţa sa trecătoare se va uni cu viaţa fără de moarte şi veşnică a lui Dumnezeu, iar aceasta este cea mai mare minune pe care o poate trăi omul: Domnul îl învredniceşte de unirea, prin har, cu propria Lui Viaţă dumnezeiască.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 26)
