Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puţin înaintea celorlalte sfinte femei, a găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosiţa aleargă în cetate şi le spune ucenicilor ce a văzut. Petru şi Ioan se reped într’un suflet către grădină, urmaţi îndeaproape de aceeaşi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânăr fiind, nu îndrăzneşte să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoţit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în faţă: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învăţătorului a fost sustras de necunoscuţi, pentru pricini de neînţeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.
Maria rămâne şi plânge. Plânge chiar şi în faţa îngerilor: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus!” Plânge şi în faţa Celui care, în semiobscuritatea dimineţii, i se pare a fi grădinarul: „Dacă tu l ai luat, spune mi unde l ai pus şi eu îl voi lua de acolo”. În clipa următoare Grădinarul o cheamă pe nume. Ea îşi recunoaşte Învăţătorul, viu şi întreg, îi rosteşte numele, îi ascultă cuvintele, îi primeşte porunca şi făgăduinţa. Ea e primul martor al învierii.
De ce tocmai ea? De ce nu i S’a arătat Domnul mai întâi lui Petru, cel atât de înflăcărat în credinţele şi necredinţele lui? De ce nu l a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre ucenici, singurul care L însoţise pe drumul Crucii? Iar dacă preferinţele trebuiau să se îndrepte către o femeie, de ce nu i a acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s’ar fi găsit ea în acel moment? De ce, neapărat, în socotinţa dumnezeiască a trebuit să fie Maria Magdalena?
Doctorul nu vine pentru cei sănătoşi, spusese El, ci pentru cei bolnavi. Păstorul îşi părăseşte turma în căutarea oii celei pierdute. Părintele tânjeşte după fiul rătăcitor şi i celebrează, cu braţele deschise, întoarcerea. Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit în lume. Întâi şi mai întâi pentru ea S’a întrupat, pentru ea a propovăduit, pentru ea a săvârşit minuni, pentru ea a suferit, pentru ea şi a vărsat sângele pe Cruce, pentru ea şi pentru toată suflarea păcătoşilor lumii, asemenea ei căzuţi şi asemenea ei chemaţi. Nu, nu e vorba de un primat al credinţei. Asemenea ucenicilor, şi Maria se îndoise de perspectiva învierii, şi ea o primise ca pe o simplă metaforă, şi ea gândise că trupul Domnului fusese strămutat în altă parte.
Dar dacă Petru şi Ioan s’au întors îngânduraţi în cetate, Maria continua să şi caute Învăţătorul. Ceva mai târziu, Iisus avea să i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai pentru că acesta Îl căuta, alerga după El. „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi, şi veţi afla”. Întru nădejdea deznădăjduitului, Maria vedea acum, poate mai mult decât oricând, superba dominantă a sufletului ei: iubirea. Din iubire pot izvorî cunoaşterea şi credinţa.
Dacă pe Maria Magdalena trebuie s’o vedem în păcătoasa care i a uns Domnului picioarele în casa fariseului Simon şi asupra căreia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci iubirea ei e mai puternică şi mai grăitoare chiar decât aceea a fiului rătăcitor. În logica parabolei, femeia iubeşte mult pentru că i s’a iertat mult; în deznodământul întâmplării, Domnul îi iartă mult pentru că mult L a iubit. Să mai citim odată textul din Luca 7, 36–50 şi ne vom convinge că iubirea e lucrătoare. Şi dacă pe aceeaşi Marie trebuie s’o recunoaştem în Betania săvârşind, simbolic şi anticipativ, ritualul de înmormântare a Domnului, prin aceeaşi emoţionantă ungere cu mir, iubirea ei capătă dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se întunecă soarele, de învierea Lui se bucură îngerii. Maria Magdalena e cea dintâi care I găteşte Domnului îngroparea, ea va fi şi cea dintâi care să se pătrundă de bucuria Învierii. E suprema Bucurie, aceea care încununează Iubirea.
Totuşi, nu Maria Magdalena este primul martor al învierii. Părintele Stăniloae spune – superb – că Învierea a început în iad. De pe Cruce El se pogoară întru cele mai de jos ale adâncului şi li se arată protopărinţilor Adam şi Eva, pe care i ridică împreună cu cei asemenea încătuşaţi. Şi pentru ei murise pe Cruce, şi faţă de ei avea de împlinit o făgăduinţă. Singura imagine potrivită este aceea a pogorârii Lui la neamuri, izvorâtă din geniul iconografiei bizantine şi atât de frumos rafinată în vechile noastre fresce şi miniaturi. Nimeni nu L a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L au văzut înviat.
Deasupra, în rai, mai aştepta un martor: tâlharul răstignit de a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru îndreptare, dar în ultima clipă se răscumpărase prin simpla recunoaştere a vinovăţiilor sale şi a Nevinovatului de alături. Bucuria învierii i se oferă şi celui ce s’a trezit în ultima clipă din somnul – sau somnolenţa – cugetului.
Că învierea „a început” în iad, e un fel de a spune, la măsura rostirii şi priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezenţei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Iisus era ,,în mormânt, cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, după cum spune o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii, care rezumă simultaneitatea evenimentului învierii ca întreg. Învierea nu e o mişcare în sine, ci un act operativ, un început perpetuu.
E adevărat că evenimentul pogorârii la iad nu se bucură de popularitate biblică, singurul său temei scripturistic fiind acela din întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru , dar acest temei, departe de a fi o dobândă a timpului, e contemporan cu Evangheliile. El face parte integrantă din doctrina noastră asupra învierii, exprimând prima mişcare pe care a făcut-o Domnul îndată după moartea Sa pe cruce. Motivul pogorârii e foarte frecvent în imnografie. „Porţile iadului le-ai sfărâmat, Doamne”, exclamă o stihiră din vecernia glasului al patrulea, iar una din cântările Sfintelor Paşti o spune mai pe larg: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase”.
Iubiţi credincioşi,
Într’o frescă a bisericii mânăstirii Clocociov Hristos este înfăţişat pogorât undeva în subteran – sub nivelul colinelor din preajmă -, dar nu liniştit ca în scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu tălpile pe porţile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam şi pe Eva, eliberaţi acum din lunga lor aşteptare, în timp ce Ioan Botezătorul Îl arată – ca şi odinioară „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” -, iar drepţii Vechiului Testament, de-o parte şi de alta, mântuiţi şi ei, îl contemplă. Dedesubt, diavolul zace legat în lanţuri, sub stăpânirea unui înger care – în cazul nostru – îl ţine de coarne, ca un semn că Belzebut nu mai are nici o putere şi că neputinţa lui e veselia celor eliberaţi. Scena e reprezentarea cea mai autentică a învierii Domnului şi o găsim nu numai în fresce, ci şi în numeroase ferecaturi ale Evangheliei, pe coperta din faţă.
Erminiile recomandă, totuşi, şi o reprezentare mai directă a învierii: Iisus Hristos deasupra mormântului puţin deschis, în haine albe, strălucitoare, binecuvintează cu dreapta şi ţine în stânga un steag cu cruce de aur, întru bucuria celor doi îngeri de alături şi spre spaima ostaşilor ce-L străjuiseră, căzuţi cu feţele la pământ. E interesant să notăm că această reprezentare e cultivată mai ales de pictura bisericească mai nouă – din care nu lipseşte suflul Occidentului -, pe când cealaltă, a Pogorârii la iad, a prins rădăcini foarte puternice în arta bizantină.
Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le o duce El Însuşi, personal, prin actul pogorârii în iad, împlinindu-le aşteptarea, în care ne regăsim şi noi, cei de astăzi.
După ce a fost văzut de Maria Magdalena, Domnul li S’a arătat, de mai multe ori, şi ucenicilor Săi. La un moment dat le a apărut Cineva la ţărm şi le a poruncit să arunce mreaja şi ei l au ascultat şi au prins mulţime mare de peşti. Nimic nu S’a petrecut fulgerător, halucinant, totul s’a petrecut la lumina zilei, cu calm, gospodăreşte, atât de pe îndelete încât pescarii şi au luat timp chiar să şi numere vânatul şi să observe că mreaja nu se rupsese de atâta belşug. În cele din urmă, poftiţi să prânzească împreună, ucenicii se uitau la El şi (ascultaţi bine!): „niciunul nu îndrăznea să l întrebe: cine eşti Tu?, ştiind că Domnul este”. Pagină extraordinară! Dacă Biblia nu ar fi opera Duhului Sfânt, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept cel mai mare scriitor al lumii.
Domnul înviază pe rând, ca un val de lumină purtat pe rotundul pământului, de douăsprezece ori triumfător la stele, din Ierusalim până’n Ierusalim. Un văzduh de clopote se stinge aici şi un altul izbucneşte dincolo, către apus, mereu pe urma soarelui, din prag în prag, pe rotund.
E o înviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului şi al cetăţii şi al ţării şi al pământului. Noaptea învierii nu cunoaşte somn; ea e numai veghe, împlinire şi aşteptare, întru bucuria nemărginită a biruinţei asupra morţii.
Fie ca această aşteptare şi bucurie să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.
