„Îndreptățirea lipsită de rușine este trăsătura păcătoșilor nepocăiți.” „Pârâtul pare că are dreptate în pricina sa, iar când vine pârâșul, atunci se ia la cercetare” (Pilde 18, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește: „Este cu putință ca omul evlavios să-l osândească pe celălalt? Dacă îl osândește mai este evlavios? Nu!”. Și lămurește: „Odată, spre seară, sculându-se Davind din pat și plimbându-se pe acoperișul casei domnești, a văzut de pe acoperiș o femeie scăldându-se, și femeia aceasta era foarte frumoasă (II Regi 11, 2).
Și David a căzut în ispită și a păcătuit cu ea. Când s-a pocăit, și-a mărturisit păcatul pe față și limpede: [...] Am păcătuit înaintea Domnului (II Regi 12, 12). Sigur că David ar fi putut să se îndreptățească pe sine și să spună: „Am păcătuit pentru că am văzut-o pe femeie dezbrăcându-se în fața mea, spălându-se în fața ochilor mei”. Știa, însă, că acestea erau îndreptățiri de sine, și a primit iertare de la Domnul. Și noi să spunem Domnului limpede: „Am păcătuit!”.
(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, Editura Tabor, București, 2012, p. 46)
