Au venit niște oameni, loviți de ispite și greutăți, și au zis că se simt ca în iad; și eu i-am întrebat: „Da` nu vă supărați, de când nu v-ați mărturisit?” Aveau vreo cinci, șase ani de când nu s-au mărturisit, iar după o jumătate de an au venit la mine și mi-au zis că nu se mai simt ca în iad, se simt ca în rai.
Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsură ce duce cineva viață de pocăință. Eu, dacă simt că am cugetări curate, pot birui ispitele ușor și-i multă smerenie, multă căință, multă adunare a minții, și n-aș mai vrea să aud de veacul acesta, și doresc să pun început bun, și am o minte curată, limpede, atunci sunt umbrit de Duhul Sfânt. Iar dacă se întâmplă invers (pentru că Duhul Sfânt unele dăți se depărtează, ne lasă în părăsire), vine duhul spurcăciunii, cu cele rele. Atunci, fii atent și întreabă conștiința: „Conștiință, spune-mi drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu?” Și așa Duhul Sfânt le izgonește.
Sunt momente când suntem cuprinși de întuneric și sunt unele dăți când suntem cuprinși de lumină și de pace. Dar pacea Duhului Sfânt atunci o simte cineva, când începe a plânge, a suspina și nu se mai poate opri din plâns; atunci toți diavolii fug și el are o înțelegere sănătoasă și înțelege totul sănătos duhovnicește. Aceste mângâieri care vin prin lacrimi le poate avea cineva numai dacă duce o viață de pocăință sau are o smerenie adâncă – dacă aș găsi o lăcată să pun la gură, mi-aș găsi mântuire.
Sursa: Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010
