În cursul vieţii sale pământeşti, Maica Domnului a avut, ca toată lumea, şi momente de aleasă fericire, dar cele mai multe i-au fost de grea suferinţă.
La nici o mamă de pe pământ nu au venit, îndată după naştere, îngeri, nici n-au auzit cântări îngereşti; nici n-au venit crai din depărtări să aducă daruri deosebite şi să se închine noului născut.
Tot bucurie i-au adus Maicii Domnului toate binefacerile şi minunile săvârşite de Iisus Hristos, vindecarea tuturor celor ce i-au ieşit în cale şi i-au cerut ajutorul. Ce bucurie simţea Maica Domnului când vedea bolnavii vindecaţi! Cu câtă bucurie asculta Maica Domnului frumoasele lui învăţături, văzând că şi alţii le ascultă!
Dar clipele de fericire ale Maicii Domnului au fost scurte şi au venit marile ei suferinţe, începând cu durerea ei de mamă când Irod, voind să-l piardă pe Iisus, a omorât toţi pruncii, iar pentru a-L apăra pe Iisus, sfânta familie a trebuit să fugă în Egipt. Toate suferinţele Maicii Domnului au fost îndoite.
Este o lege firească pentru toate mamele din lume, când fiii lor se află în diferite suferinţe, ele suferă alături de ei. Şi cât a putut Maica Domnului suferi când Fiul ei a fost prins, bătut, batjocorit şi în chinurile morţii pe Cruce?
Dar Maica Domnului a suferit şi sufleteşte pentru că ştia că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, adică Mesia cel aşteptat şi că „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).
Arhimandrit Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, p. 111-112
