Una dintre tradiţiile vechi şi nestrămutate ale Bisericii noastre este şi rugăciunea pentru cei morţi. Istorisirea Sfintei Evanghelii despre dumnezeiasca şi minunata Schimbare la Faţă a Domnului, care ni-i înfăţişează pe Moise şi pe Ilie, precum şi pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ne arată limpede că morţii au o conştiinţă desăvârşită.
Trecând prin moarte, viaţa continuă. Cei care pleacă din această viaţă îşi păstrează comuniunea duhovnicească cu mădularele Bisericii care se află pe pământ prin virtutea dragostei în Hristos. Această dragoste face să fie una totalitatea credincioşilor. Ea îi uneşte, deoarece Biserica este una şi are drept Cap pe Hristos. Noi, cei care credem, alcătuim trupul Bisericii şi fiecare în parte suntem un mădular al acestui trup. Moartea schimbă, dar numai în mod simţit, legăturile dintre cei ce au murit şi cei ce trăiesc. „Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14,8).
„Moartea trupească, despărţirea sufletului de trup nu distruge legătura credinciosului cu Biserica; nu-1 desparte de celelalte mădulare în Hristos”. De altfel, dragostea este veşnică, precum sunt şi sufletele. Din numeroasele mărturii cuprinse în Sfânta Scriptură, dar mai ales în Istoria Bisericii noastre şi în Tradiţie, aflăm că există o comuniune duhovnicească şi o întrajutorare în dragoste şi rugăciune între mădularele Bisericii cereşti şi pământeşti, deoarece toţi împreună alcătuim „o comuniune de sfinţi”.
Toţi cei care au adormit şi toţi cei ce trăim în această lume ne aflăm într-o tainică şi mai presus de fire comuniune de viaţă, rugăciune şi dragoste frăţească. Prin această legătură cei vii îi ajută pe cei morţi. Pe această legătură se întemeiază parastasele Bisericii noastre, care dintru început le săvârşea şi se ruga pentru cei adormiţi. Dacă parastasele nu ar fi folosit pe cei morţi, Biserica nu le-ar fi săvârşit şi nu s-ar fi rugat pentru ei.
Preot Octavian MOŞIN
