Muntele Athos ar putea fi numit muntele sfinților. Pentru că acolo e locul unde este cultivată sfințenia. Dar ceea ce se întâmplă acolo poate să se petreacă și cu noi înșine. Căci oamenii de pe Sfântul Munte nu sunt oameni excepționali, ci obișnuiți. Nu sunt în mod special mai inteligenți decât alții. Ci sunt niște oameni care doar au simțit la un moment dat în viețile lor chemarea lui Dumnezeu ca pe o chemare a dragostei. Monahii sunt oameni îndrăgostiți. Îndrăgostiți de Dumnezeu, desigur. Dialogul cu părintele Macarie Simonopetritul ne descoperă ceva din taina monahilor athoniți și legătura lor cu Hristos.
Părinte Macarie, care este specificul Sfântului Munte Athos?
E vorba de un foc care arde în inima celor ce locuiesc acolo și mistuie toate preocupările lumești și care îi îndeamnă să părăsească totul pentru a ajunge la sfințenie. Sfântul Munte se mai numește și Grădina Maicii Domnului. Și aceasta nu doar pentru că există foarte multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului prin care Fecioara Maria și-a manifestat prezența în Athos. Ci și pentru că Maica Domnului s-a arătat exemplu pentru viața călugărească. Așa cum a arătat Sfântul Grigorie Palama într-o omilie la sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică, la Templul din Ierusalim, între 3 și 12 ani, Fecioara Maria a dus de fapt o viață monahală, isihastă. Și-a consacrat întreaga viață lui Dumnezeu, departe de lume. Fecioara Maria este modelul și protectoarea noastră. Acest lucru este demonstrat prin fapte. Astfel încât idealul celor din Sfântul Munte este acela de a urma Maicii Domnului și, asemenea ei, de a naște pe Hristos în sufletul lor. Dar experiența aceasta Muntele Athos o împărtășește cu toată Biserica. Acest lucru s-a văzut de-a lungul secolelor pentru că Sfântul Munte a fost izvorul marilor misionari în Balcani și în toată lumea ortodoxă.
Părintele Emilian de la Simonos Petra spunea că un creștin nu poate fi niciodată trist, fiindcă în viața lui L-a întâlnit pe Hristos. Cum comentați acest cuvânt?
Părintele Emilian a fost un om al liniștii și al bucuriei în același timp. Și ne-a arătat prin exemplul propriei sale vieți că trebuie să avem în permanență această bucurie a siguranței prezenței lui Hristos în viața noastră. Nu e vorba de o bucurie sentimentală, care să ne facă să râdem încontinuu, ci o plenitudine a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră. Plenitudinea aceasta vine din certitudinea credinței noastre și ea ne spune că Hristos a înviat, și că prin Botez primim posibilitatea de a trăi și noi în Hristos, de a fi părtași Învierii Lui.
Starețul Emilian nu voia monahi triști. Unui novice care nu era bucuros, părintele refuza să-i acorde tunderea în monahism. Dacă vedea un ucenic, un novice care era îngândurat, întristat, îi spunea: „Du-te în altă parte, nu ești de noi”. Nu voia niciodată să-i țină pe oameni fără voia lor, dacă aceștia nu-și găseau locul în mănăstire. Le spunea: „Eu trăiesc astfel. Dacă vreți să trăiți și voi la fel sunteți bine-veniți să urmați modul nostru de viață. Dacă nu, puteți să plecați”. Bucuria care îți vine ca monah în mănăstire nu este ceva de ordin sentimental și nici ceva static. Această bucurie se cultivă prin intermediul ascezei, prin lucrarea pe care o fac cu mine însumi pentru a mă deschide harului lui Dumnezeu. Pentru a înțelege eu însumi, încet, încet, în ce constă taina Bisericii, ce înseamnă atunci când merg în fiecare zi la biserică și particip la Sfânta Liturghie, ce înseamnă pentru mine personal Împărăția lui Dumnezeu. Pe măsură ce înțeleg mai profund aceste lucruri, în aceeași măsură trăiesc mai intens cele de care am pomenit mai înainte. Iată un exemplu pe care l-am dat într-un dialog și cu alți părinți. În 1990 a fost un incendiu foarte mare la Mănăstirea Simonos Petra. Toată zona din jurul mănăstirii a ars timp de mai multă vreme. Aproximativ 15 zile. Flăcările au înconjurat mănăstirea și era foarte mult fum. Din exterior, mănăstirea părea că luase foc și ardea și ea. Pompierii le-au spus călugărilor să părăsească locașul. N-au ascultat cu toții acest îndemn, dar starețul și o parte din monahi au plecat pe jos spre portul Dafne, care se află la opt kilometri de mănăstire. Acolo există punctul de plecare spre toate lavrele athonite.
Călugării simonopetriți au avut sentimentul că au lăsat în spatele lor mănăstirea lor în flăcări, o mănăstire arzând. Starețul nu zicea nimic. Era foarte liniștit. În acele momente, gheronda Iosif de la Vatoped, duhovnicul acelei mănăstiri, a venit la starețul nostru, părintele Emilian, cu care avea câteva probleme de discutat. Părintele Emilian l-a primit cu bucurie, cu liniște. Au discutat problemele lor, iar starețul de la Simonos Petra nu a arătat nici un fel de neliniște, nici nu i-a spus de necazurile pe care le avea la mănăstirea sa.
Atunci când starețul Iosif de la Vatoped a aflat totuși că arde Simonos Petra, a rămas foarte surprins. Și când s-a întors la Vatoped, și-a strâns monahii din obștea sa și le-a spus: „Haideți să vă zic ce am auzit astăzi. Arde Mănăstirea Simonos Petra, iar starețul ei este foarte bucuros.”
În cele din urmă nu a ars mănăstirea și în ziua următoare, monahii s-au întors la locurile lor. După două-trei zile, starețul ne-a adunat pe toți, ne-a adus știrile referitoare la incendiu și ne-a zis că, în timp ce toți se panicau și strigau atunci când erau înecați de fumul flăcărilor: „Să plecăm, haideți să plecăm odată!”, el stătea și se ruga într-unul dintre paraclisele mănăstirii. În acel moment, a auzit dintr-odată o voce care i-a spus: „Nu-ți fie frică. O să treacă incendiul”. Dar nouă nu ne-a spus nimic. Ci ne-a lăsat să ne panicăm.
Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii?
Iubirea este începutul și sfârșitul vieții duhovnicești, din moment ce Evanghelia după Ioan ne spune că Dumnezeu este iubire. Realmente nu pot să spun că am descoperit iubirea și că o posed pentru că ar însemna că mă mărturisesc ca fiind sfânt. Pe de altă parte, fără dragoste nu poate exista viață monahală, nu poate trăi mănăstirea, la fel cum nu poate rezista nici familia.
În monahism este la fel ca în viața de familie. Acolo unde nu este dragoste, nimic nu funcționează. Iar dragostea înseamnă dorința de a mă depăși pe mine însumi, de a mă lepăda de egoismul meu în fața celuilalt. Dragostea este biruința lui Dumnezeu împotriva egoismului meu care mă face închis în mine însumi. Dragostea creează comuniune între persoane, iar această comuniune este imaginea relației dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum bucuria, la fel este și dragostea. Nu sunt lucruri ce țin de sentimental, ci sunt daruri dumnezeiești. Sunt energii ale lui Dumnezeu care însă se cultivă. Asemenea bucuriei, dragostea este dinamică. Ea progresează, sporește. Așa cum Dumnezeu este infinit, tot așa și iubirea este fără de hotar, nemărginită. Cu cât iubesc mai mult, cu atât mai mult însetez după Dumnezeu. Astfel încât monahul care iubește rugăciunea dorește să fie în comuniune cu Dumnezeu. În interiorul său se naște o sete care nu se potolește niciodată, ci dorește tot mai mult să se afle în prezența lui Dumnezeu. Mulți monahi care simt această sete după Dumnezeu sporesc în viața duhovnicească și pășesc pe alte trepte, mai înalte, ale ei. Așa se ajunge la rugăciunea neîntreruptă, neîncetată. Dar și în cadrul obștii monahale, Biserica ne oferă posibilitatea de a avea simțământul prezenței neîntrerupte a lui Dumnezeu. În timp ce în lume trebuie să mă îndepărtez uneori, să mă izolez pentru a găsi ceva mai profund, mai duhovnicesc și să-mi statornicesc relația mea cu Dumnezeu. În schimb, mănăstirea este icoana Împărăției lui Dumnezeu și o pregustare a ei. Acolo am sentimentul permanenței prezenței lui Dumnezeu, clipă de clipă. Mănăstirea este un fel de arenă în cadrul căreia mă pot lupta pentru a spori în dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.
Fragment din conferința „Viața duhovnicească după învățătura Starețului Emilianos Simonopetritul” susținută de părintele Macarie Simonopetritul în 17 octombrie 2015 la Arad. Transcriere de Augustin Păunoiu
Ziarul Lumina
