În grija lui Dumnezeu
Mărturia doamnei preotese Emilia Şpan
Ce bucurie să întâlneşti un om ca doamna preoteasă Emilia Şpan! Fiică de preot, soţie de preot, mamă a şase copii, trăieşte azi la Sibiu, pe strada Xenopol, aproape de Catedrala Mitropolitană, fericită când e înconjurată de cei 13 nepoţi. L-a cunoscut şi l-a ascultat pe marele înduhovnicit dăruit de Dumnezeu poporului nostru în veacul XX: Părintele Arsenie Boca.
Preotul din vis
M-am născut în Munţii Apuseni, în comuna Bucium-Cerbu, în 1938. După absolvirea Şcolii Pedagogice din Abrud, în 1956, am ajuns educatoare la o grădiniţă din Lupşa, pe valea Arieşului. Acolo l-am cunoscut pe Gheorghe Şpan, care era student la „Teologia” din Sibiu. Abia terminase anul I. Familia lui era din Hădărău, un sat al comunei Lupşa. Ne-am simpatizat, ne-am împrietenit şi, după ce Gheorghe a absolvit facultatea, în 1959, ne-am căsătorit, deşi un membru de partid, şeful secţiei de învăţământ, mă avertizase că fac o mare greşeală şi-mi „profeţise” că peste zece ani nu vor mai fi nici preoţi, nici biserici. A fost hirotonit de Preasfinţitul Teofil Herineanu, Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului. L-a trimis să slujească la Ciuruleasa şi Soharu, două localităţi de lângă Abrud, fără să fie recunoscut de stat, fără salariu. Am locuit la tatăl meu, care era şi el preot, la Bucium-Cerbu. Acolo a venit pe lume şi prima noastră fetiţă: Mirela. În 1961, soţul meu a fost recunoscut ca preot şi oficial şi trimis la Scărişoara, în mijlocul Apusenilor. Un sat risipit, cu oameni săraci, dar buni la suflet. Bucuroşi că au preot, ne ajutau. Nu cu bani, că n-aveau, ci cu de-ale gurii: lapte, smântână, ouă, grâu… Am stat acolo şapte ani, timp în care s-au născut alţi doi copii: Georgeta şi Mirel. Ţineam pe-atunci legătura cu un ieromonah, Gherman Baciu, călugăr care fusese dat afară de la mânăstirea din Alba-Iulia în 1959, în urma decretului 410. El ne încuraja, ne sfătuia.
La Scărişoara, de la femeile care treceau muntele şi mergeau la Mânăstirea Râmeţ, am auzit prima oară despre un Părinte Arsenie.
În 1968, Mirela s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de un tratament la spital. La Cluj, unde am stat cu ea şase săptămâni, doctorii ne-au sfătuit să plecăm de pe Valea Arieşului, unde se exploata uraniu, care putea să-i facă rău. Soţul meu i-a scris Înalt Preasfinţitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, care l-a sfătuit să ceară imediat transferul la Gura Râului, lângă Sibiu, unde era vacantă o parohie. Aşa am ajuns în această localitate din Mărginimea Sibiului, cu oameni înstăriţi, unde în 1970 s-a născut al patrulea copil: Ciprian.
Mama Înalt Preasfinţitului Nicolae, Letiţia Mladin, care era la fel ca mine din părţile Abrudului, de la Roşia Montană, mi-a zis: „Tu trebuie să-l cunoşti pe Părintele Arsenie!”… La Catedrala din Sibiu am întâlnit mai multe femei care îl cunoşteau şi care mă îndemnau şi ele: „Roagă-te, că te ajută Părintele să ajungi la el!”. Voiam să-mi clarific unele nelămuriri. Aveam patru copii şi erau contradicţii între mine şi rudele mele. Mă certau: cum îndrăznesc eu să nasc atâţia copii?! Chiar mama îmi spunea: „Voi nu vedeţi cât îi de greu?! Voi nu vă puteţi descurca acuma, că-s copiii mici! Ce veţi face când vor fi mari?!”… Doream din suflet să ajung la Părintele Arsenie. M-am tot rugat. În 1973, pe 8 mai, când Biserica îi sărbătoreşte pe Sfântul Ioan Evanghelistul şi pe Sfântul Arsenie cel Mare, soţul meu urma să facă Sfânta Liturghie şi n-avea cântăreţi la strană, la Gura Râului. Mi-a zis: „Hai, vino tu!”. I-am povestit că noaptea am visat cum am ajuns la Părintele Arsenie Boca şi i-am spus toate durerile mele sufleteşti. El mi-a zis să citesc Sinaxarul, în loc de priceasnă. Am citit şi m-a surprins cum era descris Sfântul Arsenie cel Mare, care a trăit acum 1600 de ani: înalt, cu trupul mlădios, dar uscăţiv, cu părul alb, cu înfăţişare de înger…
Aşa văzusem în vis un preot despre care eram convinsă că e Părintele Arsenie Boca: înalt, zvelt, îmbrăcat într-o reverendă deschisă la culoare. Avea ochi frumoşi, albaştri-verzui. Şi din ochi săi ieşeau raze. Aşa l-am văzut în vis.
În Orlat, localitate vecină cu Gura Râului, era o călugăriţă, maica Macrina, care trebuia să trimită foiţă de aur pentru icoane Părintelui Arsenie. Era dintre monahiile scoase abuziv din mânăstiri, în anii ’50 ai veacului trecut. Fusese la Mânăstirea Vladimireşti. Ea nu putea să meargă la Părintele Arsenie pentru că era urmărită şi a trimis-o pe femeia la care locuia. Am aflat şi i-am zis: „Mama Oană, întrebaţi vă rog pe Părintele, nu mă primeşte şi pe mine?”.
S-a dus la Drăgănescu, aproape de Bucureşti, unde se afla atunci părintele, şi i-a spus că preoteasa de la Gura-Râului vrea să-l cunoască:
– Care, mă? – a zis Părintele Arsenie. La Gura Râului sunt doi preoţi.
– Soţia Părintelui Şpan.
– Spune-i, măi, să vină! Da’ să-mi aducă un bilet de la soţu-său, să ştie şi el unde vine.
O întâlnire binecuvântată
Am înţeles că nu e bine să mă feresc a avea copii, ci să am o viaţă conjugală normală. Şi uitându-se la fotografie a adăugat: „Tu! Ai grijă, n-asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mamă! Ştii de cine zic?… De maică-ta!”. Pentru că mama se gândea să ne fie mai uşor, să nu avem atâţia copii. Am luat aminte la sfatul Părintelui Arsenie. Tot atunci ne-a zis, vorbind natural: „Tatăl meu o plecat în America. Mama n-o mai vrut să se culce cu tata, când era însărcinată cu mine. Şi el o plecat. Bine o făcut, că s-o întors şi ne-o adus bani”. Adică, în timpul sarcinii, viaţă curată! Copilul să nu fie deranjat când e în pântece. „Măi, şi animalele respectă perioada aceea, dar omul…”.
N-am înţeles atunci ce voia să spună. După mulţi ani, o femeie care a fost la Drăgănescu mi-a povestit că Părintele i-a zis: „Mai aveţi trei-patru ani”. Încă trei-patru ani în care ea putea naşte copii. „Să mai naşteţi un copil, că dacă nu…”. Şi le făcea semn cu degetul cum le faci copiilor.Asta însemna: că dacă nu, o să moară! Era împreună cu soţul ei, care n-a fost de acord: „Să ne facem de minune!? Noi, acum, la vârsta noastră, să mai facem copii?!”… Nu l-au ascultat. Şi exact pe la vârsta de 43-44 de ani, până când ar mai fi putut face copii, soţul ei a murit. Părintele ştia dinainte. Ne spunea: „La mine nu trebuie să veniţi de multe ori. O dată, şi să ascultaţi!”.
În anul 2001, soţul meu a făcut un infarct. Era ca şi condamnat la moarte. Aici, la Sibiu, doctorii îi spuneau fiicei mele, Georgeta, care e medic: „Pregăteşte familia!”… Şi ea era cu chibrituri şi lumânare în buzunar. Şi am zis: „Nu! Îl ducem la Târgu-Mureş!”. Şi s-au deschis toate uşile: elicopterul SMURD – liber, masa pentru intervenţia chirurgicală, pregătită. Şi mi-am dat seama abia după ce soţul meu şi-a revenit că a fost minunea lui Dumnezeu şi ajutorul Părintelui Arsenie. Pentru că l-am ascultat. Abia după mai bine de 20 de ani, am înţeles ce a vrut să spună prin cuvintele: „Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”. Născând copii, lăsându-i să vină fără planificări şi avorturi, Dumnezeu te ţine cât să-i poţi creşte şi să te mântuieşti.
Era pe la mijlocul anilor ’70, când se petreceau toate astea, şi la două luni şi jumătate, sarcina aceea s-a întrerupt. Eu n-am ştiut. Pe la 5 luni, m-am dus la Cluj, la un doctor în vârstă. Mi-a zis că sarcina s-a oprit din evoluţie. I-am spus că n-aş vrea să mor, pentru că am patru copii. Mi-a zis: „Doamnă, dacă n-ai murit până acuma, nu mai mori. Într-o zi, elimini ceva”. Aşa a fost, am pierdut sarcina aceea. M-am dus la Părintele Arsenie şi i-am povestit. Mi-a zis: „Ăsta-i unul la o mie de cazuri, să scapi fără să faci septicemie!”.
Decât să omori, mai bine mori!
După un timp, cercetându-l din nou, Părintele Arsenie mi-a spus: „Decât să omori, mai bine mori!”. Părintele vorbea hotărât. Nu mai lăsa loc de comentarii. Au mai trecut un an jumătate-doi şi am rămas iar însărcinată, cu o fetiţă care a murit cu trei zile înainte de a se naşte. Totuşi, am scăpat fără să fac septicemie, fără să fac temperatură. Şi iar m-am dus la Părintele, plângând. La Drăgănescu era lume multă şi un bărbat a spus: „Părinte, soţia mea a rămas de multe ori însărcinată şi abia la a noua sarcină a trăit copilul”. Am auzit, dar nu mă gândeam la mine. A venit Părintele şi a pus mâna pe mine, zicând: „Auzi, tu!? Mă, dacă faceţi ceva – adică avorturi – suferă copiii! Trece păcatul şi asupra lor şi vor trebui să-l ispăşească. Mă, salvaţi ce se poate salva, ca la incendiu!”.
După un timp, am rămas din nou însărcinată. La noi, la Gura-Râului, a venit un călugăr de pe la Bucureşti, care avea diabet. L-am invitat la masă. Trebuia să fac mâncare, să ajung şi la biserică, şi apoi repede să-l servesc. Fiind tot pe fugă, m-am încălzit, a venit o ploaie şi vremea s-a răcit. Seara am făcut temperatură. După o săptămână, am ajuns la spital. Am pierdut sarcina iar. M-am dus încă o dată la Drăgănescu. Părintele Arsenie lucra pe schelă şi nu vorbea cu nimeni. Părintele Savian Bunescu citea un paraclis. Eu, stând acolo în biserică, plângeam în surdină şi mă rugam: „Părinte Arsenie, ajută-mă! Dacă poţi, ajută-mă, că nu mai pot!”. Mă rugam ca unui sfânt. Şi plângeam. Şi s-a oprit Părintele din lucru şi s-a uitat la mine.
Când s-a dat jos, soţul meu s-a dus la el şi au schimbat două-trei cuvinte. Era cu noi şi fiica noastră cea mare. „Hai să-i sărutăm mâna!” – i-am zis. Ne-am dus repede şi i-am sărutat mâna. Mi-a zis: „Tu! Tu să nu ţii posturile după călindar”. Să nu ţin posturile după calendar, pentru că eram mai slăbuţă. Probabil ştia că urmează o nouă sarcină şi mă sfătuia să mănânc mai bine. S-a urcat din nou pe schelă şi înainte să plecăm, ne-a făcut un semn cu mâna: „Înainte, înainte!”. Asta însemna: Mergi drept, cum ţi-am zis. Cu Dumnezeu, înainte!
Cunoscătorul gândurilor
Am venit acasă şi am plâns: „Părinte! Dacă mă auzi, Părinte, trimite-mi şi mie un cuvânt, să ştiu că-i pentru mine”. A fost soţu-meu la Sibiu, la Catedrală, s-a închinat acolo şi o doamnă aştepta să dea cuiva în dar Cărarea Împărăţiei, lucrarea Părintelui Arsenie, în manuscris. Şi i-a dat-o lui. Când mi-a adus-o acasă, atât de mult m-am bucurat! Când am citit că Dumnezeu iubeşte pe păcătos mai tare decât sfântul pe Dumnezeu, nu mă puteam opri din plâns!… Citeam pe nerăsuflate. Citeam şi reciteam! Pe urmă, am primit un alt manuscris, cu predici. La Gura Râului, în fiecare duminică, Gheorghe le spunea credincioşilor ceva din Cărarea Împărăţiei. Scrieri extraordinare!
În faţa Părintelui Arsenie nu te puteai ascunde, că citea în tine ca-ntr-o carte. Ne-a zis odată, la plecarea de la Drăgănescu: „Mă, lăsaţi-vă, mă, în grija lui Dumnezeu!”.Lucrarea dumnezeiascăAm fost odată la Părintele Arsenie, doar ca să-l vedem. Era destul dacă-l vedeam şi eram liniştiţi un an. Aşa o putere ne dădea! Ştiind că nu-i uşor să creşti şase copii, ne-a zis: „Lasă, copiii îşi câştigă ei!”. Adică îşi câştigă ei cele necesare traiului. Şi aşa a fost. Noi n-am avut nici casă, nici maşină, n-am avut nimic, dar din momentul în care am rămas însărcinată cu Emilia, ne-au venit şi din Piatra-Neamţ cunoştinţe de-ale Părintelui şi ne ajutau. Oameni care ştiau de Părintele Arsenie din anii ’50, de la Mânăstirea Vladimireşti. Veneau s-o vadă pe Maica Macrina şi ne aduceau metri de material pentru cearşafuri, pentru scutece, pentru haine. Fiecărui copil, când a intrat la facultate, i-au trimis o sumă de bani. Ce oameni cumsecade! Doamna Griza încă trăieşte.
Cu adevărat, am văzut ajutorul lui Dumnezeu! Toţi copiii au avut bursă, au terminat cu bine studiile universitare, şi-au completat studiile în străinătate, unii au şi doctorat. Mirel a ajuns în locul tatălui său, preot la biserica din cartierul Ştrand din Sibiu. Ciprian, băiatul nostru mai mic, a fost şi el cu noi, la Părintele Arsenie. În primii ani după 1989, când era student la Teologie, mă tot rugam: „Părinte, ai grijă şi de copilul acesta, că-i la «Teologie»! Aşa cum te-a trimis pe tine la Athos, fă ceva şi ai milă de el!”. Şi aşa a aranjat Dumnezeu lucrurile, încât a fost trimis la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris. L-a cunoscut şi pe Părintele Rafail Noica şi a fost tuns în monahism cu numele Siluan, căci are mare evlavie la Sfântul Siluan Athonitul. Astăzi Ciprian, fiul nostru, este Preasfinţitul Siluan, Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Italia.
Parohia Părintelui Arsenie
Pe Părintele Arsenie l-am văzut ultima oară în 1988, la Drăgănescu, în curtea casei Părintelui Bunescu. Atunci i-a făcut cineva o fotografie. Am aflat apoi că Părintele s-a retras la Sinaia.
Dacă am face o socoteală, oare cine a mai avut atâţia fii duhovniceşti, cum a avut Părintele Arsenie? Ierarhi, stareţi şi stareţe de mânăstiri, atâţia preoţi, monahi şi monahii şi o mulţime de credincioşi, sunt toţi sub înrâurirea sa. Apăi, parohie ca Părintele Arsenie n-a avut nimeni: toată ţara!
Sursa: http://corortodox.blogspot.com/
