„Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?
Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte,
sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8:33,35)
“De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece,
cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător,
ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare,
neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare,
iar cele ce nu se văd sunt veşnice.” (II Corinteni 4:16-18)
În Biblioteca Patriarhiei Ierusalimului există un manuscris liturgic pe pergament, cu numărul „Stavrou 109”, care conţine textul Liturghiilor Sf. Vasile şi a Sf. Ioan, însoţit de mai multe miniaturi, menite să exprime tâlcuirea simbolică a momentelor liturgice pe care le însoţesc. Sulul, aşa cum constată editorul manuscrisului (A. Papadopoulos-Kerameys, Peterburg 1897), a fost scris pentru Biserica „Sf. Gheorghe” din Constantinopol, între anii 1092 şi 1118, iar comentariile iconografice corespund tâlcuirii din aceeași perioadă (sec. XI) a lui Teodor de Andida.
În mod deosebit mi-a atras atenţia miniatura care constituie incipitul rugăciunii „Ţie Stăpâne…” dinainte de rugăciunea „Tatăl nostru”, acolo unde preotul se roagă pentru împărtăşirea cu vrednicie, iar nu spre certare sau spre osândă. Manuscrisul prezintă aici vedenia Sf. Petru al Alexandriei şi decapitarea lui în anul 311 – scenă care, mai ales începând cu sec. XIV, se va picta foarte mult în altarele ortodoxe.
Să vedem mai întâi cum Sf. Petru însuşi povesteşte vedenia pe care a avut-o pe când era în închisoare, înainte de a fi împărtășit, apoi martirizat:
Rugându-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniţă o lumină mare şi am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânăr ca de doisprezece ani, iar faţa-I strălucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinţă a căuta spre slava cea negrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, însă ruptă de sus până jos, pe care o strângea la piept cu amândouă mâinile, acoperindu-şi goliciunea Sa. Văzând eu acestea, a căzut asupra mea frică şi spaimă şi cu multă temere rugându-mă Lui, am zis: “Mântuitorule, cine Ţi-a rupt haina?” Iar Domnul a răspuns: “Arie cel fără de ruşine mi-a rupt-o, căci a despărţit de Mine pe poporul pe care l-am câştigat cu sângele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în sânul Bisericii, pentru că are viclene şi gânduri rele asupra Mea şi asupra poporului Meu. Şi iată că vor veni unii să te roage pentru el ca să-l ierţi, dar tu să nu-i asculţi şi să nu primeşti în turmă un lup în loc de oaie. Porunceşte lui Ahila şi lui Alexandru, care vor fi episcopi după tine în Biserica Mea – de dragul căreia eu m-am făcut prunc şi am murit, rămânând veşnic viu – să nu-l primească”.
Hans-Joachim Schulz comentează scopul pentru care vedenia şi martiriul Sf. Petru sunt asociate cu rugăciunea pre-euharistică din Mss Stavrou 109 în felul următor: „Imaginea vedeniei şi a decapitării, asociată rugăciunii de pregătire pentru împărtăşire, ne aminteşte că, asemenea lui Arie, tot cel care Îl huleşte pe Hristos prin schismă şi erezie sau are gânduri viclene, rupe haina lui Hristos şi nu se face vrednic de El; iar dacă, asemenea lui Petru, care a rămas fidel Domnului până la martiriu şi s-a învrednicit în temniţă, înainte de moarte, de împărtăşirea cu Hristos, fiecare, iubindu-L astfel pe Hristos, primeşte prin împărtăşire, moştenire în Domnul.” (cf. „The Byzantine Liturgy; Symbolic Structure and Faith Expression”, NY 1986, pp. 85-86)
Pornind de la această mărturie, cred că şi noi trebuie să medităm mai mult asupra legăturii dintre împărtăşirea euharistică şi martiriu/mucenicie. Primii creştini trăiau această legătură de fiecare dată când mergeau să se împărtăşească, înţelegând primirea Trupului şi Sângelui lui Hristos în primul rând ca o întărire pentru a putea mărturisi şi muri pentru Hristos. Tocmai de aceea, Biserica niciodată nu a afirmat sau a promis că împărtăşirea euharistică ar da sau ar prelungi viaţa pământească, ci că ea este „hrana de drum” pentru trecerea în lumea cealaltă. Şi, întrucât nu ştim când vom muri şi trebuie să fim pregătiţi totdeauna, tocmai de aceea vrem să ne împărtăşim cât mai des, pentru a fi gata de întâlnirea cu Mirele Hristos (Matei 25).
În situaţia de pandemie prin care trecem au apărut tot mai multe discuţii privind găsirea unor modalităţi mai igienice de împărtăşire, prin care, conducătorii seculari caută să ne înveţe cum să ne împărtăşim ca să nu ne îmbolnăvim şi să murim. Or, creştinii, tocmai prin faptul că merg să se împărtăşească, arată că nu se tem de moarte, o sfidează în modul cel mai direct şi se pregătesc pentru viaţa veşnică. Chiar sfidarea morţii ne ajută să trăim mai mult şi mai sănătos, inclusiv în lumea aceasta, tocmai pentru că nu ne lăsăm intimidați de false pericole (de cele mai multe ori artificiale), care îi omoară atât de repede pe cei ce se lasă speriaţi şi manipulaţi. „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8:31).
Vorbind în limbaj post-modern (şi cu ghilimelele de rigoare), „împărtăşirea euharistică este singura formă de eutanasie acceptată de Biserică”. Din limba greacă, cuvântul „eutanasie” înseamnă „moarte bună”, care nu e posibilă decât în Hristos, cu Hristos şi pentru Hristos, chiar dacă aceasta ar implica suferinţa, boala sau mucenicia.
Şi dacă, forţele oculte ale acestei lumi tot vor să scape de bătrâni, să reducă numărul populaţiei de pe glob şi folosesc în acest scop inclusiv „eutanasierea” chimică, atunci să ne lase să ne împărtăşim aşa cum ştim noi, ca să nu fim lipsiţi de unica mângâiere pe care şi-o doreşte un martir. Noi oricum vom muri, dar măcar să nu murim ca nişte şobolani, otrăviţi de medicamentele lor, ci atunci când Dumnezeu va vrea, căci noi creştinii abia aşteptăm să fim cu El (cf Filipeni 1:20-23), şi tocmai de aceea vrem să mâncăm mai des din „leacul nemuririi”, care este împărtăşirea euharistică (cf. Sf. Irineu de Lyon).
P.S. „Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată” (Nicolae Steinhardt).
Egumen Petru (Pruteanu)
Sursa: https://www.teologie.net/
