Evenimentele pe care le voi relata, au avut loc în a doua jumătate a anilor şaptezeci al secolului trecut. Pe atunci, locuiam la Leningrad, lângă canalul Kriukov, în apropierea Catedralei Sf. Nicolae, obişnuind să privesc sărbătoarea pascală prin geam. Uneori în această seară specială îmi veneau în vizită prieteni, ca să fie şi ei martori ai acestui eveniment.
Unii oameni nu se apropiau de catedrală, ci stăteau cu lumânări aprinse chiar sub ferestrele noastre. Totuşi, ei nu aveau posibilitatea de a privi procesiunea din jurul catedralei, noi însă deveneam într-un fel martori ai ei, privind-o de la geam. Atunci când deschideai fereastra, se puteau auzi și cântârile de Paşti. La treisprezece ani am pictat astfel acest tablou: o lună palidă pe cerul nocturn, un colţ al catedralei, figuri negre, încovoiate şi misterioase, purtând lumânări în mâni. Un adevărat roman gotic. Pe tabloul meu, figurile mergeau în direcţia opusă, dar pe atunci nici nu cunoaşteam asemenea detalii.
Într-o seară mă întorceam de la un spectacol al Teatrului Mariinskii. După mulțimea oamenilor adunaţi lângă catedrală şi lumânările aprinse din mâinile lor, am înţeles că este noaptea Învierii. Eram curioasă şi am decis să mă apropii. Mulțimea era foarte ciudată. Adolescenți, care încercau să-i provoace pe cei din jur, bunicuţe liniștite, dar şi din acelea, care erau nemulţumite de cele ce se întâmpla în jur. Atunci nu am fost în stare să-mi dau seama, că cea mai mare parte a celor prezenţi, erau doar nişte curioși ca şi mine, nu şi nişte credincioşi prezenţi la slujba pascală. Dar de ce s-au adunat, înţelegeam destul de bine: cine nu știa că să ajungi la biserică de Paști este aproape imposibil, unica soluţie fiind să vii dimineața și stai acolo toată ziua, în interior, deoarece după-amiaza accesul în catedrală era pemis doar bătrânelor. Și acum la poarta care ducea către biserică era agățat un lacăt, iar alături stăteau doi ofițeri de poliție, care cu voci ce mi se păreau pline de bătaie de joc, îi convingeau pe cei prezenţi, să meargă pe la case, să privescă televizorul. „Începe episodul şase! ” – strigau ei printr- un megafon.
Și iată că în toată mulţimea aceasta pestriță și nu prea plăcută, am observat un grup de tineri, bărbați și femei foarte frumos îmbrăcaţi. Mi-am dat seama că vin din altă ţară, îi caracteriza ceva neobișnuit şi special, de parcă o lumină deosebită venea de la ei. Ei mergeau de-a lungul gardului, confuji, căutând ceva de parcă, după cum am înţeles mai apoi – intrarea. Păreau un pic mai în vârstă decât mine, şi am simţit că aş vrea să vorbesc cu ei, să aflu cine sunt și să înțeleag de unde vine această lumină ce îi făcea să strălucească. Nu cunoşteam limba engleză, iar speranţă că ei cunosc limba franceză, exista puţină. Apoi s-a întâmplat un adevărat miracol. Una dintre fete m-a observat și s-a apropiat de mine. „Parlez – vous français?» – m-a întrebat ea. Astfel am aflat că ei sunt din Grecia. „Cum să intrăm în biserică? ” – a întrebat fata emoționat.
Și atunci am făcut o greșeală enormă . Ideea că acești tineri frumoşi vroiau să intre în biserică pentru a se ruga împreună cu mătuşelele de acolo, pentru a sărbători Paștele, în acel moment îmi părea ciudată. Astfel am hotărât în sinea mea că ei sunt interesați doar de interiorul catedralei și etnografia slujbelor bisericeşti de la noi. „Acum , din păcate , nu este posibil, – I-am spus , – dar atunci când slujba se va încheia, veţi putea intra și vedea totul . Sau mâine „. Ea m-a privit uimită şi s-a retras. În curând ceasul de pe clopotniţă a început să bată ora doisprezece . Grecii s-au adunat într-un cerc și au aprins lumânări. Şi odată cu miezul nopții au început a cânta Troparul Învierii. În faţa ochilor mei se desfăşura un spectacol de neredat. O noapte întunecată şi un cerc de lumină, nişte minunate fețe inspirate, lumânări aprinse , şi nişte voci cântând divin. Iar în jurul lor un alt cerc, negru, dens, al concetățenilor mei. Acest cerc a fost format imediat ce tinerii au aprins lumânări și nişte persoane îmbrăcate în civil, dar pe care şi la cei cincisprezece ani am învățat să-i disting din mulțime, formau în el primele rânduri. Mă aflam printre cei din cercul negru, dar simţeam printre lacrimile de durere, că aş fi vrut să fiu cu acești tineri greci. Faptul că cercul uman are o puternică forță psihologică, l-am aflat mult mai târziu , dar atunci, am simţit efectul acestuia asupra mea. Nu era posibil să ieşi din acest cerc negru, pentru a te alătura celui luminos.
Publicul care s-a adunat în jurul catedralei era destul de ciudat. Una dintre femei brusc s-a apropiat de greci, le-a împins pe fete, stingându-le lumânările și a strigat isteric: „Hristos a înviat, iar voi aici cântaţi”. Tinerii au continuat să cânte. Cu fiecare minut petrecut în apropierea lor, în interiorul meu creştea sentimentul că aceşti tineri stau în mijlocul unei lumi ostile lui Dumnezeu. Percepeam aceste lucruri chiar şi fizic, ele fiind evidente și pentru mine, cea care atunci nu cunoşteam nimic despre aceste lucruri.
Apoi ei au terminat de cântat și au început să se felicite între ei prin sărutul triplu şi cuvintele „Hristos Anesti”. Am văzut fețele lor luminate și mi-am dat seama că fericirea care le lumina feţile nu e una obişnuită, o bucurie deosebită îi stăpânea . Începusem să înțeleg ceea, ce îi făcea atât de diferiţi faţă de noi, şi să înţeleg, care era sursa acelei lumini neobișnuite ce venea de la ei în acea noapte de Paște.
Deoadată ei s-au întors către noi. „Hristos Anesti” – au spus ei către mulţimea neagră şi îngrijorată a oamenilor sovietici, care-i înconjura din toate părţile. Nici unul dintre noi nu le-a răspuns. „Hristos Anesti” – au repetat ei. Aceeaşi tăcere. Fără să creadă că le răspunde doar această tăcere apăsătoare, ei aproape că au strigat, cu speranță, indignare, dar totodată confuji: „Hristos Anesti! Hristos Anesti! „. Cât de mult mi-am dorit să le pot răspunde! Ştiam chiar şi care sunt cuvintele. Dar limba îmi era împietrită în gură. Și dintr-o dată din mulțimea cercului negru, s-a desprins un om, mic de statură, agitat, poate chiar şi ameţit puţin de băutură, el se apropie de greci, și le strigă: „Adevărat a Înviat!”.
Tinerii s-au grabit către el. Îi cuprinse o bucurie incredibilă. Ei îl îmbrăţişau, îl sărutau. Toată dragostea lor s-a revărsat către el. Nu-mi aduc aminte dacă lumânările lor mai ardeau, dar bărbatul ce trecuse din mulţimea neagră către cercul lumios, era vizibil. Nu-mi amintesc acum nici cum s-a sfârşit acest episod: cum s-a împrăştiat lumea şi am ajuns acasă. De parcă cortina a căzut după cea mai importanta fraza finală, lăsându-mă să trăiesc evenimentul.
Dar foarte clar îmi amintesc amărăciunea pe care o simţeam de la faptul că nu am putut depăși puterea cercului întunecat, că nu le-am putut răspunde acelor tineri greci pentru a ajunge la ei. Dacă aş fi făcut-o, viața mea s-ar fi schimbat deja atunci. Dar am avut de parcurs încă un lung drum către Hristos. M-am botezat abia după zece ani. Dar în toți acești ani am ţinut minte cum sa spune în limba greacă „Hristos a Înviat.”
Traducere şi adaptare
Natalia Lozan
Sursa pravoslavie.ru
