Pe drumuri care duc spre nicăieri,
Umbrit de liniști și neliniști trecătoare,
Se pierde omul irosindu-se în “ieri”,
Ca firul muribund de lumânare...
Visând mereu la zile ce vor fi,
Certând prezentul, ignorând un soare,
Se stinge omul neferice într-o zi,
Când nu mai vine „mâine”-n calendare...
Când zorii îl trezeau înduioșați,
Și-i aduceau iubirea cea divină,
Găseau irișii din privire supărați,
Iar fruntea încruntată și străină...
Când roua dimineții îl chema
Cu perle presărându-i noi cărări,
El strălucirea n-o vedea și apuca
Pe drumuri care duc spre nicăieri...
Și-atunci când iarba talpa-i săruta,
Și se-nchina sfințeniei din om,
El cu piciorul floarea albă o strivea
Crezându-se stăpân și mare domn...
Și copleșit de gânduri, mai mereu
Ce semănau păreri amăgitoare,
Se consuma gândindu-se la rău,
Umbrit de liniști și neliniști trecătoare...
Când ramul fericit îl înfrupta,
Cu darul lui din Rai la gust ca mierea,
„Amară-i viața...” omul suspina
Iar fructele-i păreau la gust ca fierea...
Și nu găsea să-i placă vre-un răspuns
Când își punea greșitele-ntrebări,
Și nu știa că-n haosul produs
Se pierde omul irosindu-se în „ieri”...
Când cerul zi de zi îl cuprindea
Și-l răsfăța în zori privighetoarea,
El trilul fermecat nu-l auzea,
Purtând în suflet numai supărarea...
Și-atunci când ploaia blândă contenea,
Și legăna pe curcubeie doru-n floare,
Nefericitul om se întrista
Ca firul muribund de lumânare...
Când miez de pâine alb avea pe masă,
I se părea mâncarea aspră și săracă,
Și nu-i plăcea nici haină și nici casă
Gândind la alte lucruri ce-o să-i placă...
Și îi smintea pe toți în jurul său
Și le da lecții ideale de-a trăi
În care n-avea loc de Dumnezeu,
Visând mereu la zile ce vor fi...
Privea de jos la aștrii cei cărunți,
Când n-avea somn în nopțile târzii
Pe-o clipă-și amintea de ani pierduți
De vise, de părinți și de... copii...?
Copii...ar fi avut dacă-și dorea,
Dar n-avea timp, nici bani și nici răbdare
Visa o viață în mănuși de catifea,
Certând prezentul, ignorând un soare...
Când dragostea la ușă îi bătea,
Cu inima deschisă și desculț
Ca pe o cerșetoare-o alunga,
De frică să nu-i ceară vre-un bănuț...
Și-o dată, hoinărind, tot amărât,
De-un fir de iarbă inocent se poticni...
Precum un cuc pe lume, părăsit,
Se stinge omul neferice într-o zi...
Și-n clipa ce privirea-i apunea,
Îl petrecea doar cerul și un soare
Și iarba peste care se stingea,
Cu florile călcate în picioare...
De sus privighetoarea îi cânta
Despre iubirea cea in veci nemuritoare,
Și prea târziu un cuget se trezea,
Când nu mai vine-un “mâine”-n calendare...
Când nu mai vine „mâine”-n calendare...
Se stinge omul neferice într-o zi,
Certând prezentul, ignorând un soare,
Visând mereu la zile ce vor fi...
Ca firul muribund de lumânare...
Se pierde omul irosindu-se în “ieri”,
Umbrit de liniști și neliniști trecătoare,
Pe drumuri care duc spre nicăieri...
Diana Sava Daranuța
