Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noastre. Orice bine facem este de la Dumnezeu şi orice neghiobii facem, sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase harul lui Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puţin oxigenul, îndată murim, tot aşa şi în viaţa duhovnicească, dacă ne retrage pentru puţin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut.
Odată, la rugăciune, am simţit o veselie. Ore întregi am stat în picioare şi nu simţeam deloc oboseală. Cu cât mă rugam, simţeam o odihnă dulce, ceva ce nu pot explica. După aceea, mi-a trecut un gând omenesc; deoarece îmi lipsesc două coaste şi răcesc repede, mă gândeam, ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, să iau un şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu. Cum am primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am stat jos cam o jumătate de oră, după care am putut merge la chilie, ca să mă întind.
Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de mângâiere, de uşurinţă, de veselie, ce nu se pot explica. Dar, cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de mândrie şi aş fi spus, de pildă „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare” – atunci aş fi păţit mare pagubă. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la cârjele lui, şi nu diavoleşte.
A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut ce am păţit. Singurul lucru pe care îl are omul este o dispoziţie şi potrivit cu ea, îl ajută Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero şi virtuţile noastre sunt un şir zerouri. Noi vom încerca să adăugăm mereu zerouri şi să rugăm pe Hristos să pună unitatea (cifra unu) la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos nu pune unitatea la început, osteneala noastră e pierdută.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Ed. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 286-287
