Dacă iubeşti pe cineva, în ciuda păcatelor sale (ca minciuna, nestatornicia, făţărnicia), dar după multe încercări nu reuşeşti să-l schimbi, e bine să renunţi la iubirea aceasta?
– Dragă, eu nu ştiu ce iubire e aia care poate să renunţe…Adică, ori îl iubeşti, şi-l iubeşti cu defecte cu tot, ori nu-l iubeşti, şi nu-l iubeşti cu calităţi cu tot. Când iubeşti pe cineva, nu-ţi mai faci probleme; îl iubeşti şi-l duci în iubire.
În ce mă priveşte pe mine, să ştiţi că toate prieteniile mele, câte le-am avut până acum şi câte voi mai avea de acum încolo, le-am programat pentru veşnicie.
Eu nu mă simt bine când aud pe cineva: „Am fost prieten, dar nu mai sunt prieten…am pierdut o prietenie. ” Şi eu ma pierdut prietenii, dar nu din pricina mea…sau cel puţin am conştiinţa că eu nu am făcut ceva ca să se piardă prieteniile.
Eu mi-am făcut partea mea, mai departe pentru cealaltă parte a vieţii, şi pentru toată vremea. Orice prieten pe care l-am avut poate să se întâlnească cu mine ca prieten, pentru că eu îmi fac partea mea.
Aşa şi-n chestia aceasta: dacă vrei să-l iubeşti, nu-l judeci, ci îl primeşti aşa cum e. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi dacă-i prăpădit; e tot copilul lui şi tot îi vrea binele şi tot vrea să fie altfel.
Extras din Teofil Paraian, arhim. “Din ospatul credintei”, Editura:Mitropolia Olteniei. Craiova 2007, p.216
