Odată m-am întâmplat la o familie de creştini care ţineau în gazdă un preot tânăr. A doua zi, slujind Liturghia, am ieşit cu potirul la împărtăşanie, dar, în afară de doi sugari, nu s-a împărtăşit nimeni. Eu m-am uitat întrebător în jur: „Nu se mai împărtăşeşte nimeni?”. S-a lăsat linişte şi în această linişte fetiţa gazdei noastre, în vârstă de 7 anişori, s-a pornit spre mine, dar a fost oprită de umeri de doamna preoteasă: „Stai, tu nu te-ai spovedit”. Ochii copilei s-au uitat la mine şi la potir. Zic: „Las-o, că ei îi pare rău de năzbâtiile pe care le-a făcut”. Copilul a dat încuviinţător din cap şi eu am împărtăşit-o. După aceea, acasă, eu am întrebat-o pe copilă dacă e fericită şi ea mi-a zis că da, ascunzându-se ruşinoasă după spatele mamei.
Mamă-sa mi-a zis râzând: „Să vedeţi, părinte, după ce s-a împărtăşit, a alergat la mine şi a strigat: „Mami! Mami! Eu m-am mântuit!”. Oamenii mari au început să râdă, gândind că, fetița nu ştia ce zice. Dar copilul bine a zis că s-a mântuit, că asta facem la Liturghie, împărtăşindu-ne, ne mântuim.
Din Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, p. 27
