Sunt nopți în care cerul vine atât de aproape de pământ, încât, lipindu-mi urechea de el, o pot auzi pe mama vorbind. Mă întreabă tot timpul câte ceva, ceea ce mă face să cred că oamenii ajunși pe lumea cealaltă sunt aproape la fel ca-n timpul vieții. Mai puțin faptul că nu-i mai poți atinge cu mâna.
Mama nu se interesează doar de mine. Vrea să știe despre iarbă, despre păsări, despre copaci, despre ploaie.
Mereu după ce ploua o vedeam pe mama râzând. Curcubeul e dovada că și-a păstrat acest obicei și-n cer.
Râd și ceilalți odată cu ea. Mai cu seamă unchiul Florea. Și tușa Aritina. Și Vica. Ei, care nu prea râdeau pe lumea aceasta, acum nu se mai opresc din râs. Râd întruna. Râd în neștire.
Îndeosebi după ce plouă. Și îndeosebi primăvara, când se întorc berzele. Și îndeosebi toamna, când se coc strugurii. Și îndeosebi iarna, când îi latră câinii pe colindători. Și îndeosebi noaptea, când eu îmi apropii urechea de cer ca s-o aud pe mama vorbind.
Despre ea nu vrea să povestească niciodată.
Oare cu ce s-o fi ocupând mama pe acolo pe sus?
Poate că Ion Milea nu greșise spunând că stelele sunt clondire pline cu tării. Tăriile cerului, despre care auzisem adesea vorbindu-se.
Asta îmi închipui eu că face ea acum: șterge clondirele de praf, le mută de pe o policioară pe alta, iar câteodată, rar de tot, gustă să vadă ce e înăuntru.
Cade noaptea pe pământ o lumină galbenă, de țuică de prune! Și verzuie, de lichior de mentă! Și fumurie, de tescovină!
Când nu plouă, câmpurile se fac criță de la lumina amestecată a stelelor. Zile în șir vezi iarba și cumpenele fântânilor mahmure. După care e musai să plouă. Ca mama să râdă din nou. Și mie să-mi fie drag auzind-o cum râde împreună cu ceilalți.
Ce bine îmi stă mie cu mama în cer!
Ce bine îi stă mamei cu mine pe pământ!
Ce bine îi stă cerului cu noi doi purtându-ne de grijă!
Din volumul Jocuri de nenoroc, Ed. RAO, 2015
