Căci Dumnezeu n-ar nevoie de o făptuire mare cât de o dorinţa nobilă. Dumnezeu n-alege un suflet virtuos plecând de la faptele lui, ci de la dorinţa lui nobilă îndreptată spre El şi de la o inima plină de zdobire. Cum nu-l desparte de El pe păcătos plecând de la faptele lui; fiindcă adeseori faptele sunt împiedicate de felurite pricini, şi multe fapte bune sau rele sunt săvârşite fără dorinţa celor ce le săvârsesc. Dumnezeu Se uită mai degrabă la dorinţa voinţei să vadă în ce anume îşi găseşte acesta plăcerea. Aşa că dorinţa unui suflet îi este de ajuns chiar şi fără fapte, dacă săvârşirea lor e cu neputinţă, cum spune fericitul Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei]: “Când dă legi, Domnul pare să cerceteze mai riguros dorinţa sufletului decât faptele lui”.
Iar altundeva, plecând de la cuvintele Lui, vorbeşte ca în numele Domnului: “Cercetez dorinţa, şi nu cercetez atât faptele, fiindcă un suflet care se alipeşte de virtute cu dorinţa desăvârşită îmi este de ajuns. Cei de sub Legea lui Moise trec prin sită faptele lor, deşi conştiinţa le e rănită de o mulţime de lipsuri, chiar şi mărunte. Dar cei care ţin la Legea Mea rămân în bucurie, chiar dacă se întâmplă să lucreze rău ca nişte oameni ce sunt, de vreme ce ştiu că în conştiinţa lor au optat pentru virtute“
Sfântul Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2
