Creștinul și Covid-19, sau despre fricile patologice ale omului contemporan

248

Recentele frământări legate de răspândirea virusului Covid-19 în lume, dar și la noi, în țară, au creat nu doar efecte medicale, ci și o spaimă extremă, manifestată printr-o teamă mult exagerată în comparație cu efectele nefaste ale epidemiei: cumpărături compulsive, comportamente panicarde. În ultimă instanță, toate acestea demonstrează atașamentul profund al omului contemporan față de lume și viața prezentă, dar și ignoranța sa în materie de viață spirituală și mântuire.

Despre frica sfântă a creștinului de altădată și despre numeroasele și paralizantele frici ale unei lumi care se îndepărtează tot mai mult de izvorul ei – Dumnezeu și credința statornică în El – ne vorbește, cu deosebit realism și luciditate, unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Greciei contemporane și ai Ortodoxiei de pretutindeni, Sfântul Paisie Aghioritul. El s-a mutat la cele veșnice în anul 1994 și a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică în anul 2015.

La umila sa colibă din Sfântul Munte Athos, numită „Panaguda”, era vizitat zilnic de sute de pelerini care îi căutau sfatul și alinarea. În ciuda cancerului său pe care l-a cerut de la Dumnezeu, spre a fi prilej de întărire în suferință pentru cei încercați de această implacabilă boală, primea cu drag pe oricine, căutând să îl mângâie sufletește și să îl îndrepte către adevărata fericire, cea spirituală. În curtea „colibei” avea o buturugă mare drept masă, dar nu a „tăcerii”, ci a „sfătuirii”, împrejurul căreia se aflau mai multe alte buturugi mici, pe post de scaune, pe care se așezau pelerinii, ascultându-l și găsindu-și, în acest mod, liniștea frământărilor sufletești.

Este foarte bine cunoscută dovada de iubire culminantă a Sfântului Paisie, la măsura iubirii lui Dumnezeu față de făptura Sa. Odată, fiind rugat de niște ucenici să le dea un sfat de suflet, ca un testament moral, duhovnicescul Părinte le-a spus: „Îmi vine să îmi scot inima din piept, să o tai bucățele, să vă dau fiecăruia câte o bucățică și apoi pot să mor împăcat”.

Meditând „cu durere și dragoste” asupra lumii și a omului contemporan, precum titlul unei cărți pe care ne-a lăsat-o[1], Sfântul Paisie considera lumea aceasta a fi asemenea unei case de nebuni, unui spital de boli psihice, și spunea că atunci când se vor goli bisericile, se vor umple pușcăriile și spitalele de psihiatrie. Lumea, spunea el, este ca un „butoi de pulbere” plin cu nenumărate probleme, unele mai grave decât celelalte, care stă să plesnească.

Familia contemporană, la rândul ei, este grav încercată, soții fiind ca două „petarde”. Nici nu intră bine în casă, că încep reproșurile, certurile, insultele, divorțurile. Din acest motiv, unui tânăr care i-a cerut un sfat pentru viața de familie i-a spus, în glumă, că îi dă voie să se certe cu lumea întreagă, dar nu cu soția sa, iar acesteia i-a spus că îi îngăduie să se certe cu toți, dar să nu se supere niciodată cu soțul ei. Și mai frumos, parcă, unui alt tânăr care i-a cerut sfatul legat de aflarea partenerei de viață, Sfântul Paisie i-a spus să își caute o persoană care să „îl odihnească sufletește”.

Același înțelept duhovnic, meditând și făcând o radiografie a lumii contemporane și a sufletului omului recent spunea că, în alte vremuri, omul avea o singură teamă – teama sfântă de Dumnezeu. Dar nu o teamă angoasantă, ca de un stăpân dur și neînțelegător, de un tiran ce așteaptă să pedepsească imediat fiecare impietate sau răutate. Ci teama fiului de a nu-și supăra părintele bun și iubitor, care nu l-a întristat niciodată pe copilul său ci, dimpotrivă, și-a sacrificat întreaga-i viață pentru fericirea lui.

Teama aceasta sfântă îl făcea pe om să trăiască frumos și virtuos, în dragoste de Dumnezeu și de o viață virtuoasă, în înțelegere și respect față de semenii săi. Și, trăind frumos și înalt, își dobândea fericirea în lumea aceasta, dar și fericirea veșnică, din viața viitoare. Astăzi, considera blândul Părinte Paisie Aghioritul, în lumea științei și a tehnologiei, a progresului și a emancipării, când inima omului a devenit „de oțel”, insensibilă la durerile celorlalți, ba chiar și ignorantă față de ale sale, teama sfântă de Dumnezeu a fost alungată din sufletul omului. Cum adică, într-o astfel de lume a științei și informației să te mai temi de Dumnezeu, de parcă am fi într-un întunecat Ev Mediu? Și, fiind alungată din sufletul omului această temere curată și înaltă, observa Sfântul Paisie, în sufletul omului au intrat sumedenie de alte temeri, una mai sfâșietoare decât alta: teama de moarte, teama de cancer, teama de boală, teama de șomaj, teama de hoți sau pagubă, „teama de teamă” și tot așa mai departe.

Dar una dintre cele mai viclene temeri este „teama de celălalt”, teama de semeni sau de cel pe care creștinismul îl numește și îl socotește „aproapele”. Iar aceasta este confirmată de tratatele sau manualele de psihologie și psihiatrie.

Astfel, ediția din anul 2000 a Manualului de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale considera că, la vremea respectivă, cea mai larg răspândită temere a omului, pretutindeni în lume, era teama de a vorbi în public – pe care o resimțeau aproape 60% dintre oameni, probabil ca urmare a unui stil de instruire reactivă, care punea accentul pe amenințări și pedepse. Astăzi, însă, capătă credibilitate tot mai mare modul proactiv de educație, în care sunt încurajate eforturile copilului.

Ultima ediția a DSM, a V-a[2], tipărită peste Ocean în anul 2013 și publicată în limba română în anul 2016, a constatat că teama cea mai mare a omului contemporan este alta – așa-numita „fobie socială” sau „anxietatea socială”, adică teama de ceilalți. Teama de străini, teama de colegi, teama de prieteni, teama de membrii familiei, ba chiar teama de tine însuți și „teama de teamă”. Spaima că ești urmărit și monitorizat cu scopul de a fi judecat și criticat, clevetit și condamnat. Avem, astfel, prilejul să observăm câtă dreptate avea Sfântul Paisie Aghioritul, vorbind despre temerile care sfâșie sufletul omului contemporan, cauzate de păcatele și patimile sale, pe care acesta nici nu le mai conștientizează, pentru că s-a obișnuit cu ele – considerându-le a fi, dacă nu lucruri bune, cel puțin obișnuite. Sau, cum tot Sfântul Paisie o spunea: în vremurile de dinainte de sfârșitul lumii, păcatele vor fi în trend, vor fi elogiate și cultivate, apreciate și lărgite, iar virtuțile vor fi rușinate și ironizate, umilite și izgonite în sufletul puținilor creștini care vor mai crede în ele și vor mai căuta să își afle fericirea împlinindu-le, în ciuda oprobiului cvasigeneral.

În fața unor astfel de pericole, evenimente și situații limită, creștinul adevărat trebuie să își îndrepte întreaga sa viață și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, Care rânduiește ceea ce este mai folositor și mântuitor pentru sufletul nostru și mântuirea lui, atât prin evenimente pozitive, cât și prin încercări sau pătimiri fără de voie.

Proliferarea virusului Covid-19 este, în acest context, un prilej de verificare și întărire în credință. Atitudinea de discernământ a creștinului în fața sa, ca de altfel în fața tuturor încercărilor vieții, trebuie să aibă o întreită direcție. În primul rând, el este dator să întreprindă tot ceea ce ține de el și de prevenirea bolii, iar dacă aceasta s-a instalat deja, să lupte cu toate puterile sale pentru vindecarea trupească sau fizică. În această lucrare, trebuie să țină cont sau să respecte întru totul recomandările medicale, știința și iscusința medicilor, având convingerea că ei sunt „mâna lui Dumnezeu” întinsă asupra lumii, spre ajutorul și tămăduirea ei fizică și spirituală. Dar, mai presus de toate, creștinul trebuie să își îndrepte gândul curat și rugăciunea stăruitoare spre Milostivul Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, spre mântuirea noastră și a lumii.

Cu alte cuvinte, să nu ne temem a înfrunta, împreună cu Hristos, boala – oricare ar fi aceasta. Mai degrabă să ne temem a trăi, aparent sănătoși fizic, dar bolnavi și infirmi sufletește.

[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu - Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003

[2] American Psychiatric Association, DSM – 5. Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, ediția a V-a, traducere: Dr. Mădălina Cristina Goia, Dr. Cristina Amelia Botez, Dr. Anca W. Gheorghiu, Dr. Cristina Gabriela Popp, Dr. Adriana Mihaela Mosor, Dr. Mariana Minea, Editura Callisto. București, 2016, p. 203

sursa doxologia.ro


Articole postate de același autor
426

Smerenia coboară în iad şi înalţă până la Cer, iar mândria înalţă până la Cer şi prăvăleşte în iad

Trebuie să înţelegem că nimeni nu ne spune atât adevărul, cât cei care ne osândesc. Domnul Atotştiutorul cunoaşte că, deși toţi oamenii îmi laudă şi îmi fericesc faptele, în realitate sunt vrednice de osândă şi de dispreţ. Dacă-mi spun: „Acest rău l-ai făcut!”, eu voi spune „dar oare n-am făcut niciun bine?”. Pentru că nimeni […]