Tema este a dragostei și fără dragoste nimic nu se înțelege. Când a cerut cineva lui Hristos care este prima poruncă a Legii, Hristos a zis că a iubi pe Dumnezeu din tot ce ai și din tot ce ești. Hristos s-a grăbit să pună și a doua poruncă, care este asemenea primei: a iubi pe aproapele ca însuți pe tine. Aceste două porunci nici nu se găsesc împreună cu cele zece, ci prima este din cele zece, iar a doua din altă carte, Cartea Leviticului. Se dau în alt context, dar Hristos le-a împreunat pe amândouă. Ambele se rezumă la cuvântul dragoste. Și în afară de dragoste nu este nimic, nici nu se explică nimic.
De ce ne iubește Dumnezeu atât? Fiindcă Dumnezeu nu are dragoste, El este dragoste. Dumnezeu nu are atribute, nu are nimic, este tot ce este. Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu este bogăție, Dumnezeu este cunoaștere. Înțelegeți că ce ai o să pierzi sau se poate schimba. Asta se întâmplă la noi: îl iubim pe aproapele că-i deștept, că-i frumos, că-i mai știu eu ce. Iubim pentru că. Dacă se urâțește sau dacă văd că e mai prost decât credeam etc. încetez să-l mai iubesc sau, pur și simplu, pentru că începe să mă enerveze cu niște chestii de-ale lui. De ce? Fiindcă eu nu am dragoste. Dar Dumnezeu este dragoste și n-ar putea să o piardă decât dacă ar dispare El Însuși.
A fi în Dumnezeu este a firii și atunci, relația cu orice și cu oricine este relația dragostei; cu toate Dumnezeu are o gingășie care provine din dragoste. Părintele Sofronie spunea: „Hristos, printr-un singur cuvânt de binecuvântare, cu cinci pâini a hrănit 15.000 cel puțin“. De ce 15.000? Scriptura zice 5.000 de bărbați, dar fără a număra pe femei și pe copii, iar femeile și copiii totdeauna sunt mai numeroși decât bărbații. Cu un singur cuvânt, cu o singură binecuvântare a săturat atâția oameni. Apoi a zis apostolilor să adune toate ca nimic să nu se piardă. Iată atenția pe care Dumnezeu o are până la cele mai mic amănunt.
Părintele Sofronie, în experiența lui, spunea că Dumnezeu lucrează cu omul cu o exactitate până la cel mai mic amănunt, cu o exactitate câteodată înfricoșătoare în sensul că, uneori, te scoate în ultima clipă, de la ultimul fir de păr de viață sau de altceva. Omul chiar se înfricoșează de pronia asta minunată a lui Dumnezeu.
De câte ori am trăit și eu și atâția alții o frică care nu este de a lui Dumnezeu. Frica că poate că am păcătuit așa de mult încât Dumnezeu n-o să mă mai ierte este, totuși, o proiectare a păcătoșeniei noastre asupra lui Dumnezeu. Dumnezeu și poruncile Lui nu sunt pentru că Dumnezeu așteaptă de la mine un comportament pe care dacă nu-l afișez, apoi păzea… Dumnezeu nici nu așteaptă să împlinesc poruncile! Proorocul Isaia zice: „Poruncile Tale lumină sunt pe pământ“. Toată filocalica a trăit în lumina acestor porunci, lumina care îmi arată întunericul în care sunt. Zice: „Iubește pe Dumnezeu“. Dă-i drumul, încearcă. „Iubește pe aproapele“. Dă-i drumul, încearcă. Știm toți rezultatele. De unde poți să începi să trăiești un cuvânt dumnezeiesc? În cartea despre rugăciune a Părintelui Sofronie găsim iarăși un răspuns.
El, la un moment dat, văzându-și neputința, strigă către Dumnezeu: „Iubesc poruncile Tale, sunt aproape de inima mea, dar Tu vezi că nu le pot trăi, firea mea nu poate încape poruncile Tale, cuvintele Tale sunt viață dumnezeiască nestricăcioasă. Eu sunt putregai și stricăciune. Vino Tu și sălășluiește în mine. Lucrează Tu în mine cele bineplăcute Ție“. Și cu asta omul, în deznădejdea de sine, se aruncă în mila lui Dumnezeu, Îl cheamă pe Dumnezeu să Îi umple făptura golită de sine cu Dumnezeu – se trăiește deja ceea ce numea Părintele Sofronie smerenia – și asta e ceea ce caută și Dumnezeu. El nu caută ca noi să afișăm un comportament după cuvintele Lui, ci El caută să mă lumineze, să mă arate ce nu sunt, ce nu am. Așteaptă de la mine ceva echivalent cu acest strigat: Doamne, vezi că iubesc lucrurile tale, dar nu pot. „Cămara Ta o văd împodobită, Mântuitorule, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Lumineazăm Tu haina sufletului meu…“.
Dumnezeu este dragoste. Mi-am dat seama cândva că, pentru mine, de-a lungul vieții mele, a fost o dogmă. Și acum înțeleg un pic și ce este o dogmă: o chestie neclintită. Nu știu de ce, dar aș zice aproape instinctiv, am crezut cuvântul acesta, am crezut în atotputerea și dragostea lui Dumnezeu și tot ce am auzit, tot ce am citit, de multe ori smintitor, chiar în Sfintele Scripturi, întotdeauna le-am pus, le-am cercat cu această viziune: dar dacă Dumnezeu este iubire, cum se înțelege asta? N-am încercat să dau o explicație de la sine putere, mulțumesc Domnului! Iar instinctiv m-a miluit Dumnezeu și am avut trăirea asta că am așteptat și am căutat până când mi-a venit răspuns. Și răspuns mi-a venit la foarte multe din acestea și am văzut cum Dumnezeu este dragoste și cum, în lumina iubirii lui Dumnezeu, se poate înțelege lucrul acela, orice întrebare, orice dogmă, orice nedumerire. Nu întotdeauna o înțelegere dogmatică sau deplină, dar de multe ori destulă înțelegere ca să poți trăi mai departe și să poți nădăjdui și pentru tine și pentru alții. Să te încredințezi tu și pe toți milei și dragostei lui Dumnezeu, cum zice ectenia: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“. Dumnezeu este dragoste! Să vă fie dogma neclintită și nu veți greși!
Extras din conferinţa a p. Rafail Noica: “Cuvântul prorocesc şi experienţa harului“ Alba-Iulia, 15 noiembrie 2007
