Preotul care primeşte un fiu duhovnicesc se preface într-un „grăunte de muştar”, adică pe faţa lui înfloreşte un zâmbet, căci el reprezintă bunătatea Părintelui Ceresc, plină de aşteptare şi primitoare a fiului rătăcitor la sânul său. Astfel, duhovnicul nu are dreptul să privească la cel venit la mărturisire cu asprime.
Să ne amintim că omul niciodată nu este atât de deschis, atât de expus, ca la mărturisire. În lume, ne asemănăm de multe ori unui arici care se face ghem şi nu permite nimănui să intre în universul său lăuntric, la una ca aceasta devenind chiar agresiv.
Însă la spovedanie, acest arici se aşază cu faţa în sus, aşteptând ca medicul să pună pe rana lui un balsam, un plasture ori vreun alt leac.
(Preotul Maxim Kozlov, Spovedania copiilor. Sfaturi practice pentru preoţi, părinţi şi copii, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, 2014, p. 68)
