Admir oamenii statornici, mai ales pe cei trecuți de șaptezeci de ani, dintr-o generație care a rămas responsabilă, punctuală și respectuoasă. Au o aleasă poftă de viață și o grijă atentă la detalii, ca nu cumva să rănească pe cineva, fiind, în același timp, deschiși față de cei care sunt la început de drum.
Îi observ însă și întristați atunci când sunt ignorați, mâhniți când idealurile tinereții lor nu s-au împlinit sau când lucrurile începute de ei sunt lăsate în uitare.
Ar fi bine să avem în preajmă oameni din această generație – oameni care ne pot inspira, sprijini și călăuzi nu doar în plan social, ci și duhovnicesc, bucurându-se sincer de ceea ce suntem și devenim.
Îmi amintesc de cuvintele părintelui arhimandrit Ermoghen (Adam), care spunea că, în mod firesc, un preot, pe măsură ce înaintează în vârstă, ar trebui să devină tot mai bun.
Poate că aceasta este, de fapt, măsura adevărată a trecerii anilor.
Și, privind la astfel de oameni, ne dăm seama cât de mult contează ca vârsta să aducă nu doar ani, ci și bunătate, înțelepciune și lumină.
De aceea, ne dorim să avem cât mai mulți vârstnici longevivi, integri și înțelepți, care, prin experiența și rugăciunea lor, să fie sprijin și lumină pentru ceilalți.
De fapt, oamenii acestei vârste merită mai multă prețuire. Nu întâmplător s-a spus: „Cine nu are bătrâni să și-i cumpere”, pentru că, prin ei, Dumnezeu ne oferă sprijin, înțelepciune și răbdare.
Pr. Octavian Moșin
