Am intrat în toamnă.
Prin Chișinău a reînceput forfota: studenții au revenit la studii, elevii au umplut școlile, călătorii și-au încheiat vacanțele, iar cei veniți din diaspora petrec ultimele zile acasă.
Două fenomene caracterizează capitala în luna septembrie: ambuteiajele și agitația unei lumi tot mai grăbite. O agitație goală. O grabă spre nicăieri. Or, tânărul care mai nu te-a dat jos trecând pe lângă tine prin coridoarele universității, nu la bibliotecă se grăbește, nici măcar nu la o primă întâlnire, ci la o zonă cu internet gratuit sau la un spațiu unde să-și aprindă țigara. Și nici femeia care e gata să treacă cu pungile peste oameni doar ca să iasă prima din troleibuz, nu spre a aprinde candela își îndesește pașii, ci spre a nu scăpa niciun minut din noul serial turcesc.
Chipuri îngândurate, bătrâni cu căști în urechi, bărbați în discuții aprinse la telefon, fete filmând din mers pentru a înveșnici ora în care și-au schimbat culoarea manichiurii, copii cu nasul în telefoane, butonând abil numai ei știu ce, femei care verifică la fiecare 15 secunde cine i-a mai apreciat noua postare – cam acesta e decorul trotuarelor și al aleilor.
Și abia din când în când întâlnești câte un suflet liniștit, care merge în voie și se bucură de viață, de natura din jur, de o clădire veche restaurată, de o femeie însărcinată, un suflet care vede trecătorii, le zâmbește, poate chiar îi salută.
Prea puțină lume care stă pe o bancă din parc, citind o carte, ascultând o melodie sau pur și simplu admirând un copil care face primii pași.
Și urmărind toate acestea te întrebi: încotro? Spre ce duce drumul vieții?
Am impresia că cel rău tocmai acum a reușit să ne fure liniștea, bucuria, comunicarea... Iar de rând cu acestea pierdem rugăciunea, afecțiunea, dragostea.
Și dacă pierdem calitățile și chemările cele fără de preț ale firii umane, cu ce sau cu cine rămânem?
Nu am fost zidiți spre a fi pietre sau simple vietăți, nici robi sau roboți, ci oameni liberi și conștienți, care să trăiască iubirea. Nimic nu poate fi mai frumos și măreț!
Să trăim!
Preot Octavian Moșin