Fiul meu preaiubit, sufletul meu! De ce te laşi cuprins de întristare? De ce deznădăjduieşti? De ce te dai bătut? Aşa de uşor părăseşti tu lupta?
Dumnezeu a îngăduit demonilor să te cearnă puţin, ca să vezi tu însuţi unde te afli. Să se vadă mândria, să se smerească inima ta. Să afli că eşti om, să te cunoşti pe tine însuţi. Să priveşti cu înţelegere către cei păcătoşi şi niciodată să nu-i judeci. Cum vei cunoaşte slăbiciunea firii dacă nu te vor trezi cocoşii? Dacă dulcele Iisus nu Şi-ar retrage harul Său, cum ai putea să mai înveţi arta artelor şi ştiinţa tuturor ştiinţelor? Acum eşti nevoit să înveţi această artă. Acum ai plată. Acum arăţi că-L iubeşti pe Hristos, nu atunci când este harul cu tine.
Aşa face Cel ce are toată puterea până când îl aduce pe om în rânduială, în aşezare: îl ridică pentru a contempla şi-l coboară pentru a se osteni. Şi ca să-i devină cunoscute şi una şi cealaltă, fără să-l mai impresioneze schimbările obişnuite. „Amândouă sunt de la Mine” – spune.
Aşa că: nu vrei să pătimeşti? Înseamnă că nu vrei să urci. Dacă cineva nu vrea să îndure necazurile atunci să nu îndrăznească să ceară har de la Dumnezeu. De aceea ţi-a luat harul, pentru a deveni înţelept. Va veni din nou. Nu te va lăsa. Este rânduiala lui Dumnezeu. Dar iaraşi va pleca. Şi iarăşi va veni. Este de ajuns să nu încetezi a-l cere, până când te va arăta desăvârşit.
Extras din Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, p. 113-115
