Amintiţi-vă de timpul când eraţi la şcoală, când pe nesimţite aţi învăţat să citiţi şi să scrieţi; şi în viaţa duhovnicească se petrece ceva asemănător. Noi trebuie să ne ostenim şi să facem ceea ce am cugetat şi am înţeles. Ceea ce rămâne e lucrarea lui Dumnezeu; căci nu vedem cum în pământul inimii încolţeşte cuvântul vieţii aruncat acolo.
Nu încercaţi să vă vedeţi dreaptă, ci cereţi întotdeauna: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşelile mele şi să nu-l osândesc pe fratele meu!”.
Încearcă să trăieşti cu atenţie măcar o zi, analizează-ţi comportamentul, căci cine eşti tu în raport cu ceilalţi oameni?
Mai întâi, cunoaşte-te pe tine însăţi, apoi încearcă să petreci măcar o zi împotrivindu-te păcatului; vei vedea cât este de greu; şi aflând, vei învăţa să fii îngăduitoare cu neputinţele omeneşti şi nu vei osândi pe nimeni.
Osândirea şi sminteala sunt cele mai înfricoşătoare păcate care-l împiedică pe om să se mântuiască. Ambele îţi strică atât viaţa ta, cât şi pe a altora. Cât de mari sunt păcatele de neiertat pe care ni le iartă Dumnezeu, iar noi nu putem ierta puţinele păcate ale altora!
Dumnezeu să te înţelepţească!
Din Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, p. 140-141
