Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu.
De multe ori avem, cum zicea Părintele Arsenie, „mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie.” Dacă am avea mintea care se supune lui Dumnezeu, am avea smerenie în gânduri şi am fi ridicaţi din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea noastră şi de neştiinţa noastră şi de răutatea noastră.
Dumnezeu vrea să ne miluiască şi noi vrem să fim aşa cum suntem noi sau cum am vrea noi să fim, nu ne lăsăm modelaţi, nu ne lăsăm alcătuiţi de Domnul Hristos. Dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai sunt unii care tot timpul vor să fie la urmă, dar vor să fie la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i falsă smerenie!
Din Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 152-153
