Evanghelia din cea de a cincea duminică după Paști ne relatează despre întâlnirea lui Hristos și femeia samarineancă la fântana lui Iacov de lângă cetatea Sihar a Samariei. Ca și toate celelalte texte scrise de Apostolul Ioan, acest mesaj vine cu două niveluri de sens – cel de suprafață, și altul, mult mai adânc și ascuns.
Vorbind cu femeia samarineancă (locuitorii Samariei făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, care mărturisea o versiune simplificată a credinței evreiești), Dumnezeu îi vorbește despre Sine, de la început indirect, apoi la modul direct. El îi spune aceleași cuvinte care au fost adresate și multor altora în diferite regiuni ale Palestinei. Dar din anumite motive, anume aici Iisus s-a dezvăluit într-o măsură mai mare decât în fața evreilor cu care împărtășea aceeași credință. De ce oare? Răspunsul la această întrebare ne-o oferă credința celor cu care vorbise Mântuitorul. Sufletul acestei femei păgâne s-a dovedit a fi mult mai receptiv față de predica Mântuitorului, decât inimile împietrite ale locuitorilor drepcredincioși ai Ierusalimului. Spre deosebire de fariseii, care erau convinși că sunt cei aleși, cărturari, și cea mai mare parte a populației Iudeii, samarineanca era în căutrea Adevărului. Desigur, în virtutea originii sale, interlocutoarea lui Hristos nu încerca să pătrundă în complexitatea teologică sau filosofică a discuției, dar căutarea ei era cu adevărat una mult mai vie și lucrătoare, decât a multor altora cu care se întâlnse Hristos. Pentru aceasta el a și învrednicit-o pe femeia samarineancă să-L cunoască personal.
În general, episodul de la fântână nu are limite de timp și neapărat are loc în viața fiecăruia dintre noi. Orice persoană la o vârstă sau alta este în căutarea unor răspunsuri la întrebările importante ale vieții – „Cine sunt eu?”, „Pentru ce trăiesc?”, „Care este scopul vieții mele?”, „Există oare Dumnezeu? Cine este El?”. Asemenea întrebări își pune fiecare. Doar că o fac uneori în moduri foarte diferite. Desigur ne putem propune și singuri acele răspunsuri care ne vor fi pe plac, dar și accepta cu smerenie ceea, la ce ne îndeamnă Mântuitorul. Pe prima cale au mers majoritatea contemporanilor lui Hristos, cărora nu le era pe plac ceea ce El încerca să sădească în inimile lor. A doua cale este cea aleasă de samarineancă, care nu doar smerit ascultă cuvintele lui Hristos, dar și le primește cu întregul său suflet.
O altă învățătura a Evangheliei de astăzi este nejudecarea omului după înfățișare, naționalitate, statut social sau alte caracteristici. Adresându-se femeiii samarinence, și dicutând cu ea, Mântuitorul le oferă tuturor creștinilor un exemplu de atitudine prietenoasă și fără de prejudecăți față de oamenii de alte credințe și culturi. Din păcate, chiar și cei care de mulți ani sunt în biserică, au o atitudine incorectă față de oamenii de alte credințe, uneori chiar sincer crezând că aceștia nu sunt demni de atenție, și că nici nu ar trebui să ne pierdem timpul cu ei. Hristos ne oferă un model diferit de comportament si ne arată că astfel de oameni ar putea fi mult mai dispuși să se angajeze într-un dialog, decât cei cu care suntem de o credință.
Evanghelistul Ioan în pasajul de astăzi al Evangheliei îl propovăduiește pe Hristos Mântuitorul. Pe acel Hristos, care este deschis tuturor și tuturor le deschide ușa Împărăției Sale – iudeilor și samarinenilor, păgânilor și drepcredincioșilor, intelectualilor și oamenilor simpli. Și tuturor le promite acel dar de împărtășire cu acea Apă Vie care și este sursa care a fost odată indicată samarinencii la fântâna lui Iacov de lângă cetatea Sihar.
Sa mergem deci și noi la cest izvor de Apă Vie, la care Sfântului Proroc Isaia, cu mult timp înainte ca lumea să primească cuvintele lui Hristos, deja ne îndemna: Voi, cei insetați, mergeti la apă; iar voi, toți cei ce nu aveți argint, duceți-vă, cumpărați și mâncați; duceti-va, cumparati vin și lapte fără bani sau pret! (Isaia 55,1). El ne arată calea spre izvorul vietii, ca în dar să primim apa cea vie, să o scoatem din izvorul veșnic pentru mantuirea noastră.
