Mai degrabă nouă ne place să stăm în genunchi. Dumnezeu ne vrea drepţi. Îngenuncherea şi chiar căderea cu faţa la pămînt sînt reacţii fireşti în faţa măreţiei lui Dumnezeu. Vedeţi ce s-a întîmplat pe Muntele Tabor atunci cînd Hristos S-a schimbat la Faţă şi a strălucit în toată slava Sa. în aceeaşi clipă apostolii, care pînă atunci petreceau cu El nestingheriţi, mîncau împreună, chiar se certau de faţă cu El, au căzut cu faţa la pămînt, zice Scriptura. Cu faţa la pămînt se ruga şi David. E o poziţie de rugăciune practicată şi de mulţi asceţi, aşa cum putem citi în literatura patristică ajunsă pînă la noi. Dar este o manifestare pe care ei şi-o îngăduiau doar în singurătate.
Ingenuncherea şi căderea la pămînt se fac în biserică doar în anumite momente din an, în Postul Mare, şi atunci au un caracter simbolic şi nu exprimă neapărat calitatea sporită a pocăinţei. Noi nu credem că prin îngenunchere sau oricare alt gest exterior devenim brusc mai smeriţi. Poate o să vă pară straniu ceea ce o să vă spun, dar Biserica are prevederi care opresc îngenuncherea şi mai puţine care să o impună.
Din felul în care este tratată îngenuncherea într-un canon datînd chiar de la primul Sinod Ecumenic (325) reiese că nu a existat vreo prevedere scrisă cu privire la obligativitatea înghenuncherii şi că majoritatea creştinilor îngenuncheau în biserici considerînd că astfel îşi manifestă umilinţa. Sfinţii Părinţi adunaţi la marele Sinod de la Niceea au o atitudine care astăzi i-ar scandaliza pe mulţi şi interzic îngenuncherea în biserici în perioada de la Paşte la Cincizecime şi în toate duminicile de peste an: „Deoarece sînt unii care îşi pleacă genunchii duminica şi în zilele Cincizecimii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie, Sfîntului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stînd ei în picioare” (Canonul 20). Sfinţii Părinţi au vrut, prin această hotărîre, să întărească în conştiinţa creştinilor faptul că Hristos, prin învierea Sa, ne-a ridicat şi pe noi la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, şi fiul se cade să stea drept în faţa Tatălui. Iată de ce îngenuncherea este oprită în toată perioada Paştelui şi duminica (Pastele mic), ca semn al învierii noastre, şi se practică doar în perioada Postului Mare, cînd retrăim patimile şi moartea lui Hristos, ca semn al îngropării noastre împreună cu El, cum scrie Apostolul Pavel. Toate acestea, repet, au un caracter strict simbolic, astfel încît nici poziţia de drepţi nu trebuie să ne semeţească şi nici îngenuncherea să nu credem că ne face mai smeriţi.
O altă sursă despre oprirea îngenuncherii provine din mediul monahal egiptean şi se regăseşte în constituţiile Sfîntului Ioan Casian despre rînduielile vieţii de obşte.
Cuviosul Ioan, mare ascet şi filosof, poreclit şi „romanul” pentru că s-a refugiat în Apus şi, poate e bine să ştiţi, a întemeiat monahismul de tip benedictin, interzice monahilor îngenuncherea în timpul rugăciunilor de obşte, adică în biserică, pe motivul că îngenuncherea la monahi nu este un semn al evlaviei, ci un mod de a se odihni.
In sfîrşit, o altă sursă bună de cercetat este lucrarea Experienţe ascetice a Sfîntului Ignatie al Stavropolului, în care sînt aduse recomandările tipiconale din diferite epoci pentru o bună rînduială în biserică. De acolo aflăm că pînă şi însemnarea cu semnul crucii trebuie făcută în anumite momente ale slujbei, foarte puţine, pentru a nu deranja de la rugăciune pe ceilalţi. Poziţia şi purtarea noastră la rugăciunea de obşte trebuie să fie cît mai sobre şi lipsite de manifestări patetice. Nu e potrivit să ne mişcăm de la icoană la icoană în timpul rugăciunii (cine doreşte să se închine trebuie să vină la biserică înainte de începerea rugăciunii de obşte, dacă a întîrziat, să se închine de la uşă şi să-şi ocupe un loc smerit printre ceilalţi, căci este mai plăcută smerenia lui Dumnezeu decît defilarea pe la icoane în timp ce alţii se roagă); la fel, nu se bat metanii ca să ne vadă alţii că sîntem evlavioşi, iar unii începători s-ar putea să înceapă să bată şi ei, producînd haos în timpul rugăciunii de obşte; nu se fac observaţii în timpul slujbei (cea mai bună observaţie este să stai cuviincios şi prin aceasta să-l determini şi pe cel începător să-ţi urmeze exemplul).
Cu alte cuvinte, fiţi cuviincioşi, modeşti şi sobri în biserică, daţi întîietate celorlalţi şi veţi vedea că după un timp ei vă vor răspunde la fel. Nu exageraţi în nimic, ştiind că o evlavie afişată nu este plăcută Domnului şi că ea nu este altceva decît o formă ascunsă a părerii de sine. Mai bine stînd drept să-ţi pleci genunchiul inimii, decît stînd în genunchi să te înalţi peste ceilalţi fraţi care se roagă. Să fiţi sigur că şi Dumnezeu este modest, sobru şi cumsecade.
Părintele Savatie Baştovoi, Dumnezeu povestit pe intelesul unei femei, Editura Cathisma, 2017
