Cuviosul Ioan Scărarul, părinte al rugăciunii

886

Duminica a patra din Postul Mare este închinată Sfântului Ioan Scărarul. El este un părinte al rugăciunii şi exemplu de trăire duhovnicească pentru creştini. Lucrarea sa fundamentală „Scara” este cel mai important tratat ascetic ce se citeşte în timpul Postului Mare.

În această lucrare, Sfântul Ioan Scărarul înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştine şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Este un manual duhovnicesc despre cum să părăsim păcatul și să învățăm virtuțile pentru a dobândi mântuirea. De aceea cinstirea lui în această duminică este un imbold la desăvârșire duhovnicească prin rugăciune unită cu postul.

Ieromonahul Macarie Simonopetritul, în Triodul explicat, scrie: „Sfântul Ioan Scărarul reprezintă icoana înfrânării şi a ascezei, de aceea lauda sa e ­prilejul rememorării temeiurilor ascetice”, mai ales că el „şi-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei în toată rigoarea, retrăgându-se din lume”, lucru subliniat de imnurile Vecerniei acestei duminici: „Părinte Ioane cuvioase, întraripându-ţi gândul prin credinţă spre Dumnezeu, ai urât nestatornicia tulburării celei lumeşti şi crucea ta luând-o, ai urmat Celui ce vede toate…”

Cuviosul Ioan este numit de imnografia Triodului „de Dumnezeu purtătorul care a fost locuitor al pustiului şi înger în trup şi s-a arătat făcător de minuni, iar prin post, priveghere şi rugăciune a dobândit daruri cereşti, prin care vindecă pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la el cu credinţă”. Prin nevoinţele sale ascetice, el s-a făcut „luminător” şi a strălucit lumii prin minuni. De aceea pe pământ a fost înger, iar „în Ceruri om al lui Dumnezeu” şi este lauda sihaştrilor pentru viaţa sa plină de dreptate şi cuvioşie.

Ascultând „glasul Evangheliei Domnului”, Sfântul Ioan Scărarul a părăsit „lumea, bogăţia şi slava”, iar la vârsta de 16 ani „s-a adus pe sine jertfă cu totul sfântă, suindu-se în muntele ­Sinai” ­(Sinaxarul din Triod), ­unde a îmbrăcat chipul îngeresc al sfintelor nevoinţe monahale.

Timp de 19 ani s-a desăvârşit duhovniceşte în oaza monahală a Sinaiului, petrecând în rugăciune şi nevoinţă pentru a dobândi virtuţile ascetice. Apoi „a luat calea isihiei şi s-a aşezat la o depărtare de cinci mile de Biserica Mare a muntelui Sinai, într-un loc numit Tolas. Aici a petrecut patruzeci de ani într-o înflăcărată dragoste de Dumnezeu, pururea fiind aprins de ­focul dragostei dumnezeieşti” (Sinaxarul din Triod).

Luminat de rugăciunile neîncetate

Sfântul Ioan a ajuns la desă­vârşirea duhovnicească împodobindu-se „cu dumnezeieştile virtuţi”, care sunt „credinţa, nădejdea şi dragostea cea adevărată”. A respectat „dumnezeieştile legi”, nevoindu-se „cu înfrânarea ca un om fără de trup”, dobândind „înţelepciune, bărbăţie şi curăţie” şi câştigând „smerenia prin care s-a înălţat”. Toate acestea le menţionează Icosul din Triod, care precizează că pentru ele şi alături de rugăciunile neîncetate care l-au luminat a ajuns „la ­lăcaşurile cereşti”.

În Sinaxar citim că Sfântul Ioan ducea o viaţă aspră: „Mânca tot ceea ce-l făcea neprihănit faţă de sfatul evanghelic, puţin de tot”, fără să se sature. „Se împărtăşea de somn atât numai cât firea minţii să nu-i vatăme privegherea.”

Această vieţuire aspră este subliniată şi de imnurile Triodului, de unde aflăm că şi-a „veştejit trupul cu nemâncarea”, s-a ­hrănit „cu dulceaţa postului”, s-a nevoit prin „privegherea neîncetată” şi „ostenelile postului”, „ca o livadă prea înmiresmată şi ca o grădină însufleţită a virtuţilor a înflorit cu postirea”.

Toate acestea sunt strâns unite în viaţa sa monahală cu rugăciunea. Prin ea, el a ajuns la lumina duhovnicească a contemplaţiei. Triodul ne spune că avea „rugăciunea cea fără prihană” şi „rugăciunea fără materie”, iar Sinaxarul menţionează că „tot drumul vieţii sale” a fost „o rugăciune neîntreruptă şi o neasemănată dragoste către Dumnezeu”.

Viaţa lui pământească s-a încheiat la vârsta de 80 de ani când, „părăsind pământul”, s-a sălăşluit „în pământul celor blânzi”, unde se bucură „de desfătarea cea dumnezeiască”. Este cinstit în Biserica Ortodoxă la 30 martie/12 aprilie şi în ­Duminica a 4-a din Postul Mare.

Imnografia Triodului îl consideră „legiuitor al vieţii călugăreşti şi dreptar prea blând sihaştrilor”, care „stingând toate patimile cu roua nevoinţelor”, s-a „aprins cu focul credinţei şi al dragostei”, făcându-se „sfeşnic al înfrânării” şi „lumină a nepătimirii”.

Sintetizând viaţa lui ascetică plină de sfinţenie, Luminânda de la Utrenie precizează: „Depărtatu-te-ai de desfătarea lumească, cuvioase, ca de ceva vătămător şi, veştejindu-ţi trupul cu nemâncarea, ai înnoit tăria sufletului şi ai câştigat slavă cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi, Ioane”. 

Rugându-ne, suntem în comuniune cu Dumnezeu

Îi cerem să se roage pentru noi deoarece el ne-a învăţat că „rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii”. Adică, rugându-ne după exemplul lui, suntem în comuniune cu Dumnezeu şi cerem binecuvântare pentru lumea în care trăim. Facem acest lucru pentru că ştim de la Sfântul Cuvios Ioan Scărarul că rugăciunea este „împăcarea cu Dumnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; zdrobirea războaielor; lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea (harismelor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, lumina minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia monahilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. După cum citează din Scara, Tomas Spidlik, în lucrarea sa Spiritualitatea răsăritului creştin, Rugăciunea, îl numeşte pe Sfântul Ioan Scărarul „maestru incontestabil în definiţii date realităţilor duhovniceşti”.

Prin viaţa sa duhovnicească şi prin opera sa Scara, Cuviosul Ioan este un model pentru monahi. De aceea Triodul consideră duminica închinată cinstirii lui „zi de sărbătoare” în care „adunările sihaştrilor” sunt chemate să se bucure duhovniceşte „de viaţa nestricăcioasă”. Ieromonahul Macarie Simonopetritul spune că el este şi un model „al ştiin­ţei duhovniceşti în care suntem iniţiaţi în timpul Postului Mare”.

Acum suntem invitaţi de exemplul oferit de râvna ascetică a Sfântului Ioan să intensificăm postirea noastră, iar prin rugăciune neîntreruptă să cerem de la Dumnezeu să ne izbăvească din necazuri şi să ne ferească de război, dăruindu-ne pace şi sănătate, lucrurile cele mai de preţ în lumea aceasta trecătoare. Şi alături de imnograful inspirat să spunem: „Cuvioase Ioane, părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”.

 

Sursa: ziarullumina.ro


Articole postate de același autor
727

Arhiepiscopia Sucevei: Au fost reînființate mănăstirile Ițcani și Bălinești

În ședința Permanenței Consiliului Eparhial de joi a fost decisă restabilirea vieții monahale la Mănăstirile Ițcani și Bălinești și înființarea Schitului Arbore, anunță Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Ițcani va redeveni mănăstire de maici, așa cum a fost între secolele XIV-lea şi XVIII-lea, iar Bălinești va fi reînființat ca schit de maici şi […]


Foto