Cum putem alina durerea despărțirii de cel / cea pe care îl / o iubim? Sau când rugăciunea pentru cei pe care îi iubim adâncește durerea că nu putem să trăim în cununie duhovnicească veșnică?
Vrajă! Ziceți că v-o lăsat băiatul și vi-i dor de el, și nu știți ce să faceți! Sau a murit cineva din casă și nu știți ce să faceți să-l păstrați veșnic lângă voi!
Pentru primul caz: nu poți pierde ce nu-i al tău! Dacă-i al tău, nu-l pierzi! Dacă nu-i al tău, ce te plângi c-ai pierdut, că n-ai pierdut nimic?! În cazul celui plecat, pentru cel pe care-l iubești nu există moarte! Repet: declarația de dragoste este: „Tu n-ai să mori niciodată!”
Tatăl meu se afla într-o situație limită, mai săptămânile trecute, iar eu n-am putut să-l încurajez. Eram și departe, chiar și de țară, și eram într-o situație eu însumi delicată. La tata țin ca la fiul meu, știți, adică eu am ajuns părintele tatălui meu […]. Ei bine, i-am spus: „Tată, gândește-te bine! Dacă trăiești…noi te iubim nelimitat. Dacă te duci, Dumnezeu îți arată, că iubirea n-are limite”. Liber! Slobod! Ce rost avea să zic: Vaaaiii de mine!.. Să mă smiorcăi.. la capul patului tatălui meu?! Pentru asta m-a trimis Hristos? […].
În această situație trebuie să pricepeți și lucrurile acestea. Că „l-am pierdut, că vai ce m-a rănit…” Sigur că-i dureros când pierzi pe cineva în care-ai investit, Doamne, iartă-mă! Ce credeți, că eu n-am stat încrâncenat, să scriu poezii? Dar nu mi-am pierdut Iubirea! Problema noastră e că atunci când pierdem iubita, pierdem și iubirea, Sau când pierdem iubitul, pierdem și iubirea. Și ni se pare că mama nu ne-a făcut ceaiul prea cald, sau de ce l-a făcut prea cald? Că s-au aburit geamurile, că cearceaful nu roade, că nu merge bine la școală, că n-a venit metroul, că n-a plecat autobuzul, că ăla n-a zâmbit… Trecem și toată lumea e vinovată, cu excepția noastră, desigur, că noi suntem „victimele dureroase ale acestei ruperi de sensuri metafizice”. Că noi tot timpul vorbim de iubire la modul metafizic, dar o trăim foarte fizic! Și din această tensiune se naște schizofrenia sentimentelor noastre și uneori chiar schizofrenia ca boală! […].
Dar și într-un caz, și în celălalt – repet, și nu vreau să diminuez în nici un fel vreo dramă a unei neiubiri -, să știți că, în situația în care ați pierdut o iubire, trebuie să spuneți așa: „Atât de mult te iubesc, încât înțelegând că nu-ți este bine lângă mine, te las să mergi să iubești pe cine crezi că e iubirea ta! Dăruind, iubești. Iubind, dăruiești. Ești atât de important pentru mine, încât nu-mi pot explica lumea fără prezența ta în ea… Dar dacă prezența mea în lumea ta nu mai dă sens lumii tale, îngăduie-mi să te las să ieși din lumea mea, ca să devii sens lumii în care iubești”. […]
Pr. Constantin Necula
Pr. Constantin Necula, Pr. Mihail Iosu, Tinerii și ispitele modernismului, Editura Agnos, Sibiu 2008, p. 120-122
